Comunismul pe ruinele socialismului

Capitalismul amenință să anihi­leze civilizația. Socialismul și-a asumat sarcina de a o salva. Prin „socialism“ ar trebui să înțelegem „adevărata mișcare“ – sindicatele, partidele mun­citorești, consiliile muncitorești, revoluțiile proletare, un corpus volu­mi­nos de teorii și de artă angajată și sistemele de guvernare ce rezultă de-aici – care s-a situat pe poziția opusă capitalismului și statului burghez, în­cer­cînd în felul acesta să salveze și să transforme civilizația așa cum a gă­­sit-o. Civilizația a supraviețuit, cu siguranță, așa cum este, grație socia­lis­mului, războiul nuclear a fost evitat și, pentru o vreme, se poate să fi fost martorii unei atenuări a cruzimii și ai unei infime îndepărtări de mi­ze­rie și de inegalitate, cel puțin acolo unde mișcarea muncitorească și-a putut sili adversarul la unele compromisuri temporare. Pe cînd se lupta cu barbaria și salva civilizația, socialismul a devenit el însuși barbar și a fost nevoit să uite cum să fie socialist.

Socialismul viza egalitatea în toate sensurile, echitatea socială, o prezență stabilă a clasei muncitoare în politică, unde Partidul a jucat rolul de tribu­nus plebes. În unele locuri, el a expropriat companii private, făcîndu-le să fie conduse de stat, a ajutat la introducerea sufragiului universal, a pensiilor pentru limită de vîrstă, a concediilor plătite, a școlarizării și a asis­tenței medicale gratuite, a unor salarii mai mari, a unei zile de muncă mai scurte, a locuințelor ieftine, a transportului de masă ieftin, a indemni­zației de șomaj, a asistenței sociale de diferite tipuri. El a susținut posibili­tatea unei opoziții culturale puternice față de sistem, făcînd prin aceasta societatea burgheză mai liberă, mai pluralistă, mai puțin rasistă și sexis­tă, scăpată în cea mai mare parte de deferența și de umilința tradiționale, mai puțin religioasă, mai puțin punitivă, mai hedonistă în concepția ei generală, mai puțin restrictivă în obiceiurile ei sexuale – și așa mai de­parte. Iată, într-adevăr, un pas înainte pentru civilizație, fără îndoială, însă la un preț cutremurător. Și ori­cum ar fi, varianta perfectă a societății bur­ghe­ze – democrația liberală mo­dernă – nu ar fi apărut niciodată fără contribuția socialismului, dată fiind slăbiciunea politică intrinsecă și omniprezentă a burgheziei, care și-a îm­părțit întotdeauna puterea de clasă fie cu elemente de ancien régime, fie, în lipsa acestuia, cu reprezentanți ai clasei muncitoare sau cu diverse elite ale statului, cum ar fi, în trecutul recent, armata și alte aparate birocrati­ce, care funcționează după alte principii.

Tocmai această civilizație este cea care se prăbușește acum în jurul nostru.

Iar asta ne amintește energic (și așa și trebuie) că noi, comuniștii, sîntem barbarii, că noi sîntem dușmanii civilizației, că opera salvatoare a socialis­mului n-a făcut altceva decît să sprijine capitalismul, care este singurul tip de civilizație de care putem avea parte dacă separațiile aflate la baza lui persistă – iar această civilizație se va distruge, cu siguranță, pe sine și va dis­­truge umanitatea, exact așa cum a prezis Rosa Luxemburg.

Căci comunismul este cel care dorește să pună capăt unui întreg sistem complex de separații:

– separației dintre producători și mijloacele de producție,

– separației dintre proprietari și cei fără proprietate,

– diferenței dintre cetățeni și necetățeni,

– diferenței dintre bărbați și femei,

– dintre adulți și copii,

– dintre hetero- și homosexuali,

– dintre oamenii sănătoși și cei bolnavi,

– dintre forța de muncă manuală și cea intelectuală,

– dintre conducători și conduși,

– dintre exploatatori și exploatați,

– dintre opresori și oprimați,

– dintre bogați și săraci,

– dintre proletari și burghezi,

– dintre cei de culoare și albi,

– dintre „stat“ și „societatea civilă“

– dintre știință și religie,

– dintre mintea „sănătoasă“ și cea „nesănătoasă“,

– dintre autoritate și subversiune,

– dintre muncă și destindere,

– dintre producător și consumator, etc

Civilizația noastră a fost „umanizată“ grație unor separări. Ea are puteri separate (ramuri ale guvernului) pentru că există putere. A declarat plura­lismul și toleranța pentru că a renunțat la adevăr. Trasează frontiere și granițe pentru că nu poate să aibă încredere în comunitățile umane (adică politice), trebuie să le întemeieze pe baza rasei, a etniei, a limbii, a cultu­rii, a inerției cu privire la trecut, pe orice pasiune socială care transcende – sau pare a transcende – clasa. Redistribuie bogăția pentru că bogăția este întotdeauna prost distribuită. Oferă îndreptarea legală a nedreptății, pentru că este nedreaptă. Impune voluntar contracte între inegali ca să ofere o egalitate formală, pentru că nu există o egalitate substanțială. Oferă căsătoria ca să facă pace între bărbați și femei, pe care i-a transformat în dușmani. Pedepsește hoții pentru că există proprietatea. Impune impo­zitarea pentru că oamenii nu simt că trebuie să contribuie la binele co­mun, căci acesta nu pare să existe. Provoacă alegeri pentru că puterea permanentă a acelorași oameni puternici ar fi intolerabilă, recunoscînd prin aceasta – ceea ce știe toată lumea – că puterea e rea. Face o dife­ren­ță între drepturile legale [entitlements] și drepturi și puterea infor­ma­lă. Încearcă să atenueze diferențele culturale prin școlarizare, întrucît umanitatea „brută“, neșcolită, se scufundă într-o prostie „spectaculoa­să“ pe măsură ce puterea economică, politică, militară și culturală pare să se coaguleze.

Intrînd în producție pe poarta contractului de muncă, ritualizînd vînzarea timpului său, proletariatul își pierde imediat statutul de parte contractan­tă egală cu – și la fel de liberă ca – partea capitalistă. El va deveni un subor­donat, dar nu atît al unei sau al unor persoane, cît al capitalului, acea subordonare mediată de „intelectul general“ [general intellect]: tehnologia și știința. Proiecte, algoritmi, software, instrucțiuni, regulamente nu sînt negociate, ci prescrise sau ordonate pentru a mări „eficiența“, adi­că productivitatea. Diviziunea socială a muncii separă proletariatul în „profesii“, cu ideologia și competența concomitentă, a „mîndriei de breaslă“. Viața la locul de muncă este lipsită de libertățile sociale obținute, chipu­rile, „afară“, în piața și în sfera publică. Ritmul, mișcarea, nevoile trupești, spațiul privat de libertate, efortul cerut, comportamentul, chiar stilul sînt determinate de reguli rigide. Profunda înțelepciune a anticilor care echi­valau libertatea cu otium-ul [leisure] este perfect justificată. Așa cum a ară­tat Marx în repetate rînduri, viața începe după muncă.

Cum este cu putință acest lucru într-o societate care se consideră li­berăț Acest lucru se realizează într-o manieră destul de nestînjenită, prin ideea specială că modernitatea burgheză posedă diviziunea corectă dintre „pu­blic“ și „privat“. Relațiile contractuale, fiind voluntare, nonierarhice și sime­trice, sînt private. Dacă alegi să te vinzi pe tine și timpul tău în anumite condiții, e treaba ta, poți rezilia astfel de obligații voluntar asumate cînd vrei. Desigur, există legi care-ți interzic să te vinzi ca sclav, sclavii fiind, la urma urmei, neplătiți. Există, cu toate acestea, o ierarhie în sfera publi­că, dar ea este legală mai curînd decît personală și, tocmai de aceea, nu este permanentă, spre deosebire de vechea distribuție a rangurilor, cu nobili și plebei. În acest sens, „statul de drept“ [rule of law] înseamnă o ierarhie care este impersonală, instituțională, în care libertatea perso­nală este protejată de autoritatea publică prin utilizarea unor limitări atent definite. Poți să-ți alegi membrii parlamentului sau primarul și poți să-i dai jos. Dar nu îți alegi exploatatorii (deși poți, uneori, să-ți alegi angaja­torul special), sau șeful, sau maistrul după bunul tău plac. Dacă autorita­tea publică vrea să-ți îngrădească mișcările, trebuie să susțină asta într-o instanță de judecată. Dar dacă la locul de muncă ți se interzice să vorbești sau să utilizezi toaleta, nu trebuie să ți se dea niciun argument. Ne­gînd prezența coerciției și a puterii la locul de muncă – loc care este temelia indispensabilă a păcii interne și a coeziunii într-o societate capi­talistă –, modernitatea burgheză produce aparența libertății adevărate.

Comuniștii ar trebui să fie – și sînt de fapt – barbari. Dușmanii noștri au dreptate să ne urască. Niciunei instituții contemporane (și niciunei alte instituții) nu i se va permite să existe. Nicio permanență, deci nicio tradiție.

Doar oameni.

sursa