Insurectia care vine - V

- fragmente -

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. ..... Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II  din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. ... Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanşa în aceste zile.

ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern” al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.

Vestul este o civilizaţie care a supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.

Individul fragmentat supravieţuieşte ca formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. 

NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”.

ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.

PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.

Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepţii.

E INUTIL să fii indignat cu privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm.

E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.

E INUTIL să reacţionezi la ştirile zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale ştirilor.

E INUTIL să aştepţi – o răbufnire, revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.

A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populaţiei.

PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu este mai necesar.

O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează.

O fiinţă izolată care se ţine strâns de un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a capitulat.

În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.

Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie

NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe. Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la dezertare şi la luptă.

Pionierii mişcării muncitoreşti au avut posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la scară globală.

Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.

Feriţi-vă de mediile sociale existente,

şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.

NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi – chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi, inevitabil, în contradicţie cu aceasta.

Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.

Mediile ştiinţifice există pentru a ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport, diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la această încărcătură moartă.

Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.

Formaţi comune!

COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia, şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării.

Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează.

O comună se formează de fiecare dată când câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată.

din cartea Comitetul Invizibil


Text tradus de Federaţia Anarhistă


Insurectia care vine -I

Fuga de civilizatie

posta mutat la:

abandonarea civilizatiei in favoarea salbaticiei

Surplus

"Surplus: Terorizati spre a fi consumatori" este un film documentar suedez din 2003 despre consumerism si globalizare.
Filmul este despre lumea noastra in care traim, despre civilizatia care consuma mai mult decat avem nevoie.
Nu abunda in informatii, ci vectorul de impact al filmului sunt imaginile in simbioza cu muzica, ce dau forta filmului.
Filmul inclina spre anarho-primitivism, si militeaza pentru o viata simpla si implinita.

Sinuciderea omenirii

In his 1973 book, Civilized Man's Eight Deadly Sins, Konrad Lorenz addresses the following paradox:
"All the advantages that man has gained from his ever-deepening understanding of the natural world that surrounds him, his technological, chemical and medical progress, all of which should seem to alleviate human suffering... tends instead to favor humanity's destruction"


Bill Gates cumpara masiv actiuni la Monsanto

Si sa mai zica cineva ca noi, omenirea, ca specie, nu ne indreptam spre sinucidere ...?

Asa cum a zis Nietzsche: a ne supune unui orice fel de sistem, fie el lumesc sau spiritual, inseamna nihilism, sau in cuviinte mai dure spus, inseamna decadenta. Prin urmare, in apararea Anarhiei, trebuie sa adoptam atitudinea Supraomului (care nu insemna nazist!). De exemplu individul care lupta pe baza unor idei, principii, astfel incat sa nu permita nici unui sistem formal, cauzal sau rational sa domesticeasca viata.


Monsanto detine Blackwater


No wonder that a company engaged in the “science of death” as Monsanto, which has been dedicated from the outset to produce toxic poisons spilling from Agent Orange to PCBs (polychlorinated biphenyls), pesticides, hormones and genetically modified seeds, is associated with another company of thugs- Blackwater.
The largest mercenary army in the world, Blackwater (now called Xe Services) clandestine intelligence services was sold to the multinational Monsanto. Blackwater was renamed in 2009 after becoming famous in the world with numerous reports of abuses in Iraq, including massacres of civilians. It remains the largest private contractor of the U.S. Department of State “security services,” that practices state terrorism by giving the government the opportunity to deny it.

Many military and former CIA officers work for Blackwater or related companies created to divert attention from their bad reputation and make more profit selling their nefarious services-ranging from information and intelligence to infiltration, political lobbying and paramilitary training – for other governments, banks and multinational corporations. According to Scahill, business with multinationals, like Monsanto, Chevron, and financial giants such as Barclays and Deutsche Bank, are channeled through two companies owned by Erik Prince, owner of Blackwater

Dictatura

Iata ce le face sistemul celor fara bani.
Filmul arata jocurile de interese in expulzarea a 9,000 oameni ce ocupasera timp de 8 ani un teren viran abandonat. Arata imagini si de la violentele politiei pusa in slujba intereselor mafiote ale unor politiceni si interlopi, sustinuti de o justitie corupta.
Dictatura. Fascism. Nimic nou. Vedem peste tot in sistemul capitalist asta. Ba chiar, in extenso, in sistemul civilizational. Insa acest film este revelator si ilustrativ al unei povesti vechi de secole.

Primitivi

Hai sa mai scuturam putin termenul "primitiv" de renumele de ne-evoluat pe care si l-a "castigat" in constiinta publica, sa incercam sa il percepem din alt punct de vedere.
Ce le lipseste acestor oameni, din punct de vedere al nevoilor , atat de baza, cat si al celor de apartenenta, dragoste, siguranta, respect? Care societate ofera un grad mai ridicat de fericire membrilor sai? Cele primitive sau cele moderne, civilizate?
Daca unii nu vor sa adere la curentul majoritar, civilizational, cine suntem noi sa li-l impunem?  Ce ne garanteaza noua ca fericirea spre care tindem noi e ceea ce vor ei? Live end let live.

"Almost universally, anthropologists remark on how ridiculously happy hunter gatherers seem to be. Laughter is far more common in their societies."

http://www.raw-food-health.net/HunterGatherers.html

"Cine esti?"

M-am gândit la toate cazurile din raporturile cu autoritatea statului, corporatista, etc, daca te opreşte un poliţist, şi alte poveşti nasoale pe care le-am auzit,  sau la care am fost martor, sau din experienţă şi, după ce le-am pus toate cap la cap in minte, mi-am zis: "Care este răspunsul la toata aceasta tiranie?" 
Raspunsul a venit ca o imagine. Am scotocit prin memorie sa descoper că imaginea a fost o scena din filmul "Mystic River". Pentru răspunsul la întrebarea "De ce toata aceasta tiranie?", uita-te la primele 6 minute din film (mai jos). Asta e tot ce ai nevoie ca sa intelegi mesajul.

Cum s-a ajuns aici?
Familie, şcoală, medici, biserici, etc sunt instituţii înfiinţate de "societate", toate cu scopul de a te "programa", prin disciplinare. Doar câţiva dintre noi au privilegiul de a face o alegere personală care sa se bazeze pe respectul de sine, probitate, şi înţelepciune. "Liberul arbitru" este trasatura cea mai valoroasă a umanităţii noastre, dar, în esenţă, este curmat de la rădăcină înainte sa fi avut timp măcar să luam în considerare conceptul. Până la vârsta de 7 ani, deja suntem  programati pentru viaţă.cu cat stam mai mult în şcoală, cu atat ne inrautatim situatia. 
Asta este motivul pentru care majoritatea corporaţiilor preferă să angajeze numai acei candidaţi care au fost programati mai mult, lucru evidenţiat prin grade universitare, decât pe cei care au fost suficient de înţelepţi să fi scăpat de abuzul cultului ritualic,  astfel incat sa afle despre lumea reală.


Gândiţi-vă la cum ati rezolva situatia în această scenă - în primul rând, la vârsta acelui baiat - 7 ani, şi apoi la stadiul prezent la care va aflati în viaţa.


Amintiţi-vă să întrebati: "Cine esti?"

Pierderea sinelui prin monetarizarea vietii - Charles Einsentein (english)

If Christmas is such an exciting and joyous occasion, it is mostly because the rest of the year is bleak and insubstantial in comparison: once the festivities are over, how depressed do people become when getting on with the daily grind? It is not difficult to see that money, or at least the concept of money that has existed since Antiquity, greatly enhances this sense of blandness pervading our experience of the world. And it does this not just by compelling us to 'earn a living', as the insidious expression goes, but by enhancing the commodification of everything. As a measure of value, money relies for its power upon standardization: all that can be turned into a generic commodity is, so that it can be utilized in financial transactions for the accumulation of wealth.

Physical money denoting the same agreed amount is, by definition, interchangeable: my money is as good as yours. Since financial transactions aim to quantify worth, they deal only with the generic: that which can be quantified. And as the realm of money is extended, more and more of the world is subsumed into the categories of 'goods' and 'commodities' which can be bought or sold, quantified and evaluated.

The economisation of the world consists not only of the standardization of all its parts, but also of their degradation. A given financial transaction involves the input of raw materials and the output of waste: industrial waste and pollution, land degradation, food waste, etc. Economists tend to refer to these outputs as 'externalities', hence they are generally not considered when analysing such matters as the economy of intensive agriculture, with its vast 'external' spillover in the form of a monolithic carbon footprint, topsoil depletion, etc. But it is not just the physical world around us that is degraded by ecomonic transactions; we live in an age in which our very humanity - from our individual talents and our pleasures to our very (brief) time alive on Earth - are considered financial raw materials from which we are encouraged to extract a profit. In this case, the output 'waste' may not be as physically obvious and perilous to the survival of other creatures, but it is no less real. We feel it in our bones, it is dehumanising and we lose a part of ourselves.

In order to convert any segment of the world, including human beings, into an object of financial desire, that object must first be considered scarce and of limited quantity. This is no mean feat when one considers that, for the vast bulk of human existence, mother nature has given to us freely; we did not need to purchase food or clothing, our survival and our safety were guaranteed by the other members of our tribe, and we could construct any objects or items of necessity either alone or in collaboration with our community. Once such basic functions are stripped from us, the economy sees to it that they are packaged and sold back to us: we pay for our food, we pay for our clothing, we buy medicine and houses and furniture and cheap consumer goods. Who comes out of such a scenario the richer? 

We are supposed to be shocked by the fact that over half of the world lives on less than $2 a day, yet we don't stop to consider how so many of them get by on this when we could envisage ourselves starving or freezing to death under such circumstances. Perhaps the aforementioned functions and necessities are provided to many of these people outside of economic transactions; perhaps the entirety of their lives have not been economized. 

By extending programs of economic growth and development, we are fostering the spread and distribution of commoditization, in which each object is to be considered in terms of its objective value. We are also encouraging the dissolution of community spirit and of humanity. Economists tells us that humans are all the same: we all want money. Either in its physical form, or as the standardized and evaluated objects which it necessitates, they insist that we strive to accumulate it. Yet we know that this is not the case; we are not all the same. We have different desires, different values and needs; from the moment we are born until we are indoctrinated into this culture, we sense the plentiful nature of the world and the infinity of all that composes it. We know that it cannot be reduced and that it must not be degraded.
sursa

Dezumanizare prin civilizare

China- 1.5 miliarde roboti.

O tanara disperata sare de pe un pod direct in mijlocul traficului. Nimeni nu se sinchiseste sa ajute femeia, nici macar sa blocheze traficul pe banda unde zacea tanara. Masinile trec in continuare, reactia este zero.

Sfarsitul civilizatiei - Resist or Die

Anti - civilizatie

No way out?
by John Zerzan

Agriculture ended a vast period of human existence largely characterized by freedom from work, non-exploitation of nature, considerable gender autonomy and equality, and the absence of organized violence. It takes more from the earth than it puts back and is the foundation of private property. Agriculture encloses, controls, exploits, establishes hierarchy and resentment. Chellis Glendinning (1994) described agriculture as the “original trauma” that has devastated the human psyche, social life, and the biosphere.

But agriculture/domestication didn’t suddenly appear out of nowhere, 10,000 years ago. Quite possibly, it was the culmination of a very slow acceptance of division of labor or specialization that began in earnest in Upper Paleolithic times, about 40,000 years ago. This process is behind what Horkheimer and Adorno termed “instrumental reason” in their Dialectic of Enlightment. Although still touted as the precondition for “objectivity,” human reason is no longer neutral. It has somehow become deformed, with devastating impact: our reason imprisons our true humanity, while destroying the natural world. How else to account for the fact that human activity has become so inimical to humans, as well as to all other earthly species? Something had already started to take us in a negative direction before agriculture, class stratification, the State, and industrialism institutionalized its wrongness.

This disease of reason, which interprets reality as an amalgamation of instruments, resources, and means, adds an unprecedented and uncontrolled measure of domination. As with technology, which is reason’s incarnation or materiality at any given time, reason’s “neutrality” was missing from the start. Meanwhile, we are taught to accept our condition. It’s “human nature” to be “creative,” goes part of the refrain.

Division of labor gives effective power to some, while narrowing or reducing the scope of all. This can be seen in the production of art as well as in technological innovation. The distinctive work of individual masters is apparent in the earliest cave art, and craft specialization is an essential aspect of the later development of “complex” (aka stratified) societies. Specified roles facilitated a qualitative rupture with long-standing human social patterns, in a remarkably short period of time. After two or three million years of an egalitarian foraging (aka hunter-gatherer) mode of existence, in only 10,000 years, the rapid descent into a civilized lifeway. Since then, an ever-accelerating course of social and ecological destructiveness in every sphere of life.

"Masina din cap" de Glenn Parton

(merci, pai mei,  pentru traducere :)
Criza mediului inconjurator consta din deteriorarea si distrugerea completa a ecosistemelor in intreaga lume, inseamna eliminarea a nenumarate creaturi din aer, de pe pamant si din mare, cu multe specii impinse spre limita disparitiei sau disparute deja. Oamenii care permit pasiv aceste lucruri, in afara de cei care le promoveaza activ din motive economice sau alte motive, au calatorit deja o distanta buna pe drumul nebuniei. Cei mai multi oameni nu vad, nu inteleg si nu le pasa prea mult de aceasta catastrofa planetara deoarece sunt in totalitate preocupati cu probleme psihologice grave. Criza mediului isi are radacinile in criza psihologica a individului modern. Acest lucru face cruciala cautarea unei eco-psihologii, trebuie sa intelegem mai bine ce lucru teribil se intampla cu mintea omului modern, de ce se intampla si ce poate fi facut.

Gandirea profunda

Solutia pentru criza globala in fata careia ne aflam depinde mult mai putin de raspandirea de noi informatii decat de re-intrarea in constiinta a vechilor idei. Ideile primitvie sau ideile tribale , inrudirea, solidaritatea, comunitatea, democratia directa, diversitatea, armonia cu natura, ofera cadrul sau fundatia pentru orice societate rationala sau sanatoasa. Azi, acestor idei primare, daruri ancestrale mostenite, li se blocheaza accesul in constiinta. Marea majoritate a oamenilor moderni nu pot vedea adevarurile simple pe care stramosii nostrii le cunosteau, si pe care trebuie sa le cunoastem din nou, despre viata in echilibru cu natura. Suntem pierduti in dezbateri politice interminabile, cercetari stiintifice si compromisuri deoarece cea ce era de la sine inteles pentru mintea primitiva a fost uitat.

Pentru sute de mii de ani, pana la inceperea civilizatiei cu aproximativ 10000 de ani in urma, oamenii au trait in societati tribale, care produceau o constiinta tribala, un set de idei sau principii calauzitoare pentru a trai cu succes impreuna pe o planeta diversa si sanatoasa.. Invazia civilizatiei peste triburi pe intreaga planeta a fost atat de rapida si ucigatoare incat putem vorbi de trauma civilizarii. Deoarece oamenii care traiau in triburi nu erau pregatiti si nu au putut sa reziste macelului civilizatiei, constiinta tribala a fost impinsa in subteran, devenind ceva interzis si periculos. Popoarele cucerite au fost oprite din a gandi si a actiona conform vechilor obiceiuri, sub amenintarea cu moartea. La originea civilizatiei se afla foarte multa frica.

Dezvoltarea individului este o repetare abreviata a dezvoltarii speciei. In copilarie o persoana moderna calatoreste o distanta enorma intre creatura pimitiva si cetateanul responsabil contemporan. Cand este confruntat cu puterea imensa a civilizatiei ai carei primi reprezentanti sunt parintii, profesorii, preotii (si mai tarziu politistii, judecatorii si sefii) copilul se afla, psihologic, in aceeasi situatie ca si stramosii sai tribali, anume conformarea la dictatele civilizatiei sau moartea. Neajutorarea copilariei face din amenintarea fizica sau pierderea afectiunii, care sunt folosite de parinti si de altii pentru a impune morala civilizata si educatia civilizata, o experienta traumatizanta. Micii persoane care se dezvolta, ii este inoculata frica de a-si exprima propria natura tribala. Este nevoie de foarte multa frica pentru a deveni un adult civilizat.

Cand copilul devine constient de ideile si impulsurile care se opun dictatelor civilizatiei, el/ea simte anxietate, care semnaleaza un pericol. Copilului nu ii este frica de idei si de impulsuri, ci de reactia stapanilor la acestea. Deoarece copilul nu poate sa scape de cei care ii controleaza viata el/ea fuge de gandurile/sentimentele periculoase. In alte cuvinte, copilul instituie o represiune asupra sinelui sau primitiv. Ideile tribale sunt acum izolate, taiate din constiinta si nu pot influenta cursul viitor al evenimentelor.