Insurectia care vine - V

- fragmente -

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. ..... Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II  din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. ... Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanşa în aceste zile.

ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern” al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.

Vestul este o civilizaţie care a supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.

Individul fragmentat supravieţuieşte ca formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. 

NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”.

ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.

PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.

Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepţii.

E INUTIL să fii indignat cu privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm.

E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.

E INUTIL să reacţionezi la ştirile zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale ştirilor.

E INUTIL să aştepţi – o răbufnire, revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.

A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populaţiei.

PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu este mai necesar.

O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează.

O fiinţă izolată care se ţine strâns de un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a capitulat.

În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.

Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie

NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe. Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la dezertare şi la luptă.

Pionierii mişcării muncitoreşti au avut posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la scară globală.

Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.

Feriţi-vă de mediile sociale existente,

şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.

NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi – chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi, inevitabil, în contradicţie cu aceasta.

Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.

Mediile ştiinţifice există pentru a ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport, diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la această încărcătură moartă.

Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.

Formaţi comune!

COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia, şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării.

Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează.

O comună se formează de fiecare dată când câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată.

din cartea Comitetul Invizibil


Text tradus de Federaţia Anarhistă


Insurectia care vine -I

Institutia inchisorii creeaza delincventul

"Inainte ca fratii nostri albi sa soseasca aici pentru a ne civiliza, nu aveam  inchisori. Din aceasta cauza, nu existau delincventi. Fara inchisoare, nu pot fi delincventi.


Nu aveam lacate sau chei si din cauza asta nu erau hoti. Cand cineva era atat de sarac ca nu isi permitea un cal, o patura sau un cort, in cazul asta primea unul in dar.


Eram prea necivilizati ca sa acordam atentie proprietatii private. Nu cunoasteam banii si pe cale de consecinta, valoarea unui om nu era data de averea sa.


Nu aveam legi scrise, avocati sau politicieni, si din aceasta cauza nu eram in stare sa ne inselam unul pe altul.


Asadar eram chiar intr-o situatie foarte proasta inainte ca omul alb sa soseasca aici, si nu pot sa explic cum de eram in stare sa ne descurcam fara aceste lucruri fundamentale care (asa cum ne zic ei) sunt absolut necesare pentru o societate civilizata".


— John (Fire) Lame Deer.




“Before our white brothers arrived to make us civilized men, we didn’t have any kind of prison. Because of this, we had no delinquents. Without a prison, there can be no delinquents.

We had no locks nor keys and therefore among us there were no thieves. When someone was so poor that he couldn’t afford a horse, a tent or a blanket, he would, in that case, receive it all as a gift.

We were too uncivilized to give great importance to private property. We didn’t know any kind of money and consequently, the value of a human being was not determined by his wealth.

We had no written laws laid down, no lawyers, no politicians, therefore we were not able to cheat and swindle one another.

We were really in bad shape before the white men arrived and I don’t know how to explain how we were able to manage without these fundamental things that (so they tell us) are so necessary for a civilized society.”

Insurectia care vine

DOUA SECOLE DE CAPITALISM ȘI NIHILISM AL PIEȚEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume. Ficțiunea individului s-a descompus cu aceeași viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămășag: că în cea mai profundă depravare a existenței, permanent înnăbușită, permanent dată la o parte, se găsește posibilitatea comunismului.
În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăși ideea de om.
Prin urmare comunismul, ca presupunere și ca experiment.
Comunismul ca matrice a unui atac meticulos și temerar asupra dominației. Ca o chemare și ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidaritățile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesitățile războiului. COMUNISM. Știm că este un termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmai ai noștri l-au folosit, și încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca și câmpurile de luptă: înțelesul lor, revoluționar sau reacționar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei.

DIN ORICE UNGHI privești, prezentul nu oferă nici o cale de ieșire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranță mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susțin că au soluții sunt contracarați aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înțelepciunea unei vârste care, cu toată aparența sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conștientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleași fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiași asistenți de vânzări care își adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenție decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuși. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situației, nici pe departe. În chiar liniștea sa, însăși populația pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerența oricărui imigrant vorbind in limba tarii adoptive cuprinde mai multă înțelepciune decât toate declarațiile așa-zișilor noștri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Au fost aprinse focuri în centrele orașelor, dar aceste știri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Și nici măcar nu e adevărat că țara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestați, cu puține lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă.

Acești tineri atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizațiile comunității, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism” nu și-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării și a omertei media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne și atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică și politic. Toți trebuie să plece!- a fost sloganul prealuat din rebeliunea din Argentina din 2001. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o amenințare fără mesaj, și nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mișcările de tineri autonomi ale ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduți am distrus prețioasele valori ale unei societăți ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfarsit de saptamana.

Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile și viața sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca teroriști o mână de tineri comuniști care se presupune că au participat la publicarea unui manifest, nu este din cauza unei „infracțiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conține o anumită consecvență între gânduri și acțiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgență.
Oamenii aceștia nu sunt acuzați pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri și poziții politice.

.... din cartea "Comitetul Invizibil"

Noi nu avem nicio pretentie de la sistem,stim ca el este corupt si doar o revolutie mai poate salva ceva,nu vrem nici certificate de revolutionar,nici mariri salariale,vrem doar o sansa pentru viitor,pentru ca degeaba incearca domnii de la palat sa dea vina pe huligani,duminica in strada in strada a fost viitorul tarii nu batraneii fara vlaga pe care domnii de la parlament tot incearca sa ii prezinte ca pe protestatarii legitimi.Stim cu totii ca sistemul nu cade,nu cedeaza fara violenta,fara violenta creativa pe care numai o revolta cum a fost duminica o poate aduce.Noi speram ca lumea sa iasa in continuare in strada si ca data de 15.01.2012 sa nu ramana o zi(inca o sansa ratata) fara rost. Va continua....

Semnat: o parte din huliganii de la Unirii

Surplus

"Surplus: Terorizati spre a fi consumatori" este un film documentar suedez din 2003 despre consumerism si globalizare.
Filmul este despre lumea noastra in care traim, despre civilizatia care consuma mai mult decat avem nevoie.
Nu abunda in informatii, ci vectorul de impact al filmului sunt imaginile in simbioza cu muzica, ce dau forta filmului.
Filmul inclina spre anarho-primitivism, si militeaza pentru o viata simpla si implinita.

Si eu sunt un anarhist

Un miting autorizat e ca un barbat fără testicule. Ca o femeie fără  vagin. Ca un tenor fără coarde vocale.

Să  ceri autorizație pentru a demonstra împotriva autorității e ca și cum un ateu ar cere binecuvântarea Patriarhului. Ca și cum ai renunța la școală, dar numai după absolvire…

Obligația de a autoriza un miting este de fapt o interzicere explicită a acestui drept la exprimare. Că mitingurile autorizate, organizate „conform cadrului legal”, nu sunt decât niște fake-uri penibile, niște caraghioslâcuri tolerate de Putere tocmai pentru că sunt complet inofensive am văzut la ultimele „demonstrații” organizate de sindicate sau de partidele politice. Un miting „legal”, desfășurat într-un anumit interval orar, cu baloane colorate și fluierașe de bâlci, cu muzichie și șepci cu sigle pare un hibrid între o procesiune religioasă și o paradă gay. Un asemenea miting – legal – nu este unul real. Mitingurile reale sunt mitinguri – precum cele pe care le vedem zilele acestea – ilegale, neautorizate, „anarhiste”. Și prefer infinit mai mult un asemenea miting – ilegal, dar real – celui legal, dar ireal, ireal de ridicol – precum dansul pinguinului-profesor „organizat” de niște sindicate din învățământ ajunse de râsul curcilor.

Mergând pe opțiunea „legalității”, aceleași sindicate au preferat să lupte cu statul în instanță, uitând că cine face legea în țara asta poate să o și desfacă. Ceea ce s-a și întâmplat de fiecare dată: sindicatele din învățământ câștigau în instanță, dar până la punerea în aplicare a deciziei judecătorești, guvernul emitea o altă lege prin care decizia devenea caducă. Sindicatele, de o cumințenie suspectă, transformate deodată într-un fel de organizații advocățești, mergeau din nou la tribunal să ceară de la jude dreptate. Judele făcea din nou dreptate profesorilor, profesorii se întorceau fericiți – în ritm de pinguin – după care din nou Guvernul le tăia – legal – drepturile câștigate în instanță. Iată deci ce înseamnă să renunți la modalitățile specifice de luptă sindicală – iar modalitatea cea mai specifică și cea mai eficientă de luptă sindicală este GREVA.
Dar cine crede că dintr-o asemenea confruntare „autorizată”, „legală”, cu statul va ieși victorios înseamnă că e atât de prost încât crede că într-un război îi poți cere inamicului muniție și alimente. Dacă inamicul ți le dă totuși, înseamnă că muniția e oarbă, iar alimentele – otrăvite…

Mitingul din București este ilegal, neautorizat. Cu derapaje, cu violențe. Neorganizat. Fără revendicări explicite. Fără un program anume. Da, dar tocmai de aceea este unul real, autentic, viu.

Grăbit ca întotdeauna, impulsivul retor Crin Antonescu a încercat să-l transforme într-o manifestație USL. Sunt sigur că nu va reuși sau dacă va reuși mitingul se va dizolva de la sine ca atâtea alte manifestații colorate politic. Ceea ce nu a simțit domnul Crin Antonescu, anume că manifestanții au pentru dumnealui și pentru ceilalți doi membri ai triumviratului USL la fel de puțină stimă ca și pentru domnul Băsescu sau pentru domnul Boc, a simțit – cu antenele ei mult mai fine – camarila jurnalistică a domnului Voiculescu. Dovadă faptul că angajații biroului de presă ai domnului Voiculescu au cotit-o brusc de la o prezentare favorabilă manifestanților la o prezentare în culori sumbre și apocaliptice. Când și-au dat seama (destul de repede) că partidul-presă al domnului Voiculescu nu este câtuși de puțin agreat de manifestanți, aceștia s-au transformat – în relatările Antenelor – din niște eroi care ne aduceau aminte de eroii Revoluției în huligani, vandali, ultrași. Apelurile făcute către massele populare să se alăture manifestanților s-au transformat – pe nesimțite – în apeluri făcute Jandarmeriei să restabilească ordinea și disciplina cât mai repede. Critica la adresa jandarmilor – că sunt prea duri și prea zeloși – și-a schimbat deodată sensul: jandarmii deveniseră prea moi și prea toleranți cu „descreierații”.  Tocmai întoarcerea armelor de către membrii biroului de presă al domnului Voiculescu este dovada cea mai elocventă a faptului că mitingul este o manifestare a unei nemulțumiri sociale profunde, sincere și reale a oamenilor provocată de scăderea – tot mai dramatică – a calității vieții lor și a unei neîncrederi generalizate față de ce se numește – atât de impropriu – „clasa politică”.

Mitingul de la București nu a fost autorizat de către Primărie. Autorizația inițială emisă de către domnul Voiculescu a expirat. Autorizația semnată în grabă de către domnul Antonescu va fi probabil retrasă astăzi sau în cursul zilei de mâine. Ceea ce înseamnă că manifestația din Piața Universității – dacă va continua – va fi de trei ori mai adevărată.

sursa

Black Bloc

To The People 
Who Don`t Understand 
why Black Bloc Activists 
Use Militant Tactics 
To Destroy Corporate Property:
Black Bloc Activists Are NOT Protesters
They are not there to protest 
they are there to take direct action 
against the machineries of oppression
Their actions are designed to cause material damage 
to oppressive institutions
But much more importantly
they are intended as theatre
As a dramatized illustration 
that even in the face of an overwhelming police state
the people still have the power
That the cops and banks aren't as powerful 
as they try to convince us
and it really is within our power 
to strike back 

The more completely we forget our power 

to strike back at those who would dominate us
the more complete their domination becomes.

Mama Anarchia

Societatea moarta

Dead Society- un film anti-civilizatie, bazat pe interviul lui John Zerzan, cunoscut autor si filozof anarho-primitivist.

...citatele zilei

 ‎"Tear Gas: The most effective agent used by employers to persuade their employees that the interests of capital and labour are identical."
http://en.wikipedia.org/wiki/T-Bone_Slim
(aka Matti Valentinpoika Huhta (1880 - 1940) was a humourist, poet, songwriter, hobo and labor activist in the Industrial Workers of the World.


"Anarchism does not mean bloodshed; does not mean robbery, arson, etc. These monstrosities are, on the contrary, the characteristic features of capitalism. Anarchism means peace and tranquility to all. Anarchism, or socialism, means the reorganization of society upon scientific principles and the abolition of causes which produce vice and crime. Capitalism first produces these social diseases and then seeks to cure them by punishment." - August Spies

Anarhism in actiune - Revolutia din Spania (1936)

"We carry a new world in our hearts; that world is growing this minute."
- Buenaventura Durruti

Criminalitate si anarhism

Atunci cand aduci vorba de anarhism reactia celorlalti este, in general, cea de dezacord total: “Cum poti sa accepti asa ceva? Imediat oamenii s-ar talharii unii pe ceilalti si s-ar ajunge din nou la guvernare. Nu se poate ca fiecare sa faca ce vrea! Nimeni nu isi doreste haosul!” Asa si este, nimeni nu isi doreste haosul si nicio lume plina de nelegiuri. Nici anarhismul nu-si doreste asta, doar ca are o abordare diferita asupra acestei chesiuni, preferand sa dezmembreze cauzele actiunilor criminale si nu sa intervina cu masuri total ineficace care nu fac decat sa perpetueze crimele, cum ar fi puscariile, adevarate pepiniere de viitori delicventi, oameni care nu reusesc sa se integreze niciodata in societate, puscarii care adesea produc si victime colaterale nevinovate cum ar fi familiile celor incarcerati.
Criminalitatea este in stransa legatura cu situatia economica a oamenilor si cu integrarea lor in societate.
Daca am vrea sa creeam anarhia astazi lasand intacte proprietatea privata impreuna cu institutiile adiacente, probabil s-ar ajunge la o dictatura a corporatiilor. Intr-o societate in care fiecare are acces la hrana, educatie, servicii medicale, adapost etc. in mod liber, furtul si talharia isi pierd sensul. In Romania peste o treime din activitatile criminale sunt legate de situatia economica, aici este inclusa si coruptia, care intr-o societate fara institutii autoritare deasemenea isi pierde intelesul.
Doar prin creearea acestui tip de comunism libertarian am scapa de peste o treime din crimele comise astazi.
Privind datele statistice dau crezare propozitiei conform careia omul nu este predispus la crima, in Romania rata criminalitatii in anul 2002 era de 1,4 la mie, aici incluzand toate infractiunile inregistrate de politie, de la vandalism, mita, furt, infractiuni ale administratiei, tot.
Sincer privind datele stau si ma gandesc daca infractionalitatea este principala problema a societatii romanesti? E mai degraba probabil sentimentul de nesiguranta.
Anarhismul nu crede in abolirea crimelor, asta ar fi o utopie. De altfel aparatorii societatii actuale trebuie sa fie constienti ca nici societatea actuala nu reuseste acest lucru si ar fi absurd sa ceara acest lucru de la anarhism.
Cele mai mari atrocitati au fost comise prin prisma autoritatii, vezi experimentele lui Milgram sau experimentul inchisorii de la Universitatea Standford a lui Zimbardo, vezi lagarele naziste si inchisoarea Abu Ghraib.
Desi activitatile criminale economice probabil vor disparea din moment ce va exista egalitate economica si liber acces la resurse, altele vor inflori, nu? De exemplu violul este o actiune criminala indreptata asupra femeii, violatorul, si in general criminalul, actioneaza atunci cand simte ca poate. Femeia fiind, in societatea actuala, un simbol ale celui care nu are putere si este oprimat, violatorul observa slabiciunea si acest lucru il incita sa actioneze. Actiunile criminale se vor diminua o data cu distrugerea ordinii ierarhice si emancipare diferitelor categorii sociale.
Oamenii nu sunt buni sau rai din nastere. Si daca ar fi asa nu vad de ce am avea nevoie de autoritate in ambele cazuri. Daca oamenii sunt niste salbatici predispusi la barbarii de ce i-am lasa pe alti oameni rai sa ne conduca si nu ne-am da frau liber bestialitatii din noi, daca sunt buni iarasi nu exista un sens pentru autoritate din motive lesne de inteles. Oamenii insa actioneaza in functie de circumstante si de modul in care au fost educati ca este bine sa actioneze.
Crima si hotia exista in toate societatiile dar in acelasi timp in toate societatile crima, violul si hotia sunt condamnate. Oamenii au un simt al justitiei si echitatii. Oamenii sunt rationali.
Un alt element care coreleaza invers proportional cu criminalitatea este coeziunea sociala. Coeziunea sociala este probabil elementul pe care anarhia incearca cel mai mult sa-l promoveze, prin solidaritate si nu autoritate, prin toleranta, egalitate sociala, incredere reciproca, educatie continua, stima de sine, relatii complexe intre oameni. Ciudat este ca aceste trasaturi sunt si cele care coreleaza cel mai mult si cu fericirea personala. Adevarul este ca un om fericit nu prea are chef sa ucida pe nimeni.
Si in fond de ce sa sacrificam aceste lucruri pentru ca o mica parte a populatiei comite infractiuni in conditiile actuale?


sursa

Nu voi stapani si nu ma voi lasa stapanit

Citatul din titlu apartine lui John Henry Mackay si este o declaraţie împotriva ierarhiei, şi probabil cea mai eficientă definiţie a anarhismului, prin simplitatea sa atrage însă şi multe întrebări: Ce ne stăpâneşte? De ce să nu stăpânesc? De ce să nu mă las stăpânit?

Una dintre valorile cele mai apreciate de anarhişti este libertatea, ea fiind cadrul în care societatea se poate dezvolta şi creste fară restricţii. Lipsa libertăţii distruge voinţa şi judecata personală, este degradant si umilitor pentru un om să fie condus de un altul. Anarhiştii cred în demnitatea şi valoarea intrinsecă a fiecărui om, indiferent de rasă, sex, vârstă, orientare sexuală, etnie etc. Din aceasta cauză dominarea este indezirabilă şi atrage dupa sine inechilibre sociale.
In mod clasic, statul este considerat principala formă de dominare, alături de acesta numărându-se capitalul şi religia. Statul prin legi şi prin birocraţie transformă omul în cetăţean, într-un număr dintr-o statistică, fiecare om cu un cod numeric personal, un supus, un înregistrat, un vot, un consumator, un angajat sau somer.
Statele nu sunt decât un set de instituţii birocratice care au monopol asupra unor servicii. Insă ele diferă foarte mult ca formă şi structură internă pe suprafaţa întregii noastre planete. In general legimitatea lor este dată fie de o constituţie, de votul majorităţii, o zeitate etc. Una din principalele funcţii ale statului este legiferarea diferitelor activităţi şi regularizarea lor. Discursul statului se bazează în general pe această “sfinţenie” a legii şi pe imboldul de respectare a ei. Dar ce este legea şi cât este ea de sfântă? Bineînţeles că legile şi constituţiile sunt scrieri realizate de oameni. Ele nu sunt nici sfânte, şi nici perfecte, de altfel observăm cum de foarte multe ori acestea se schimbă sau li se aduc adăugiri şi modificări diverse. Cum poate de alminteri, un om care nu a predat niciodată să dea legi despre educaţie? La fel şi în sănatate, şi în orice alt domeniu? Puţinii oamenii care-i conduc pe ceilalţi nu sunt nici mai buni, nici mai inteligenţi, nici mai pricepuţi decât cei ce îi urmează, sunt doar prin poziţia pe care o ocupă mai predispuşi să facă rău. Fără sa-şi dea seama că doar un concurs de împrejurări favorabile într-o societate bolnavă i-a adus în această poziţie, aceştia, chiar şi cei cu cele mai nobile intenţii, ajung să fie corupţi.
Dreptatea nu se poate afla pe o foaie de hârtie scrisă de câţiva oameni. Am auzit de cazul unui hoţ de găini recidivist care a primit 6 ani de puşcărie, un amărât de la marginea Iaşiului, una dintre cele mai sărace zone din U.E. şi un alt caz al unui deputat care, după ce ucide un copil pe trotuar, fuge de la locul accidentului, „se predă” după cîteva ore, constatându-se că avea o alcoolemie peste limita legală, şi scapă cu doi ani de închisoare cu suspendare susţinând că alcoolemia se datora… merelor prea multe mâncate. Nu vă amăgiţi, puscăriile sunt pline de săraci! Fiindcă în actualul sistem, statul şi capitalul merg mână în mână. Cel ce are bani este mult mai puternic decât cel ce nu are, şi puterea se află defapt în mâinile bogaţilor. Acest lucru este lipsit de etică şi duce la schimbarea valorilor uzuale dintr-o societate. Compasiunea, sinceritatea, întrajutorarea, prietenia, înţelepciunea, toleranţa sau dragostea devin inutile în societatea de tip capitalist care se bazează pe competitivitate, minciună, furt, delapidare, şmecherie, monopol, distrugere şi profit.
Oamenii primesc valoare prin ceea ce deţin şi nu prin ceea ce fac. Iar proprietatea este mărită nu prin acţiuni nobile ci prin exploatarea injustă a resurselor naturale şi umane.
Anarhismul propune o societate bazată pe libera asociere, abolirea statului şi a banilor. O societate în care omul să găseasca bucurie şi însemnătate în munca pe care o depune. O societate în care spiritul revoluţionar şi critic să triumfe şi să fie apreciat. O societate în care nu voi stăpâni şi nu mă voi lăsa stăpânit.

sursa

...the wildness screams

‎"Every last day on the job, the cameras are telling you that you are not alone, and you have become so lonely that you wish it so. Every day in the school, as you prop your head to stay awake through the single story of domination. Every night in the bar, as you drop your senses for a rush of numbing lubricant to ease this alienation. You sit, and you wait, because inside, the wildness screams. It does not beg, but defies you for life. And there you are, watching, listening, participating in the roles, while I sit here, and writhe in myself for not knowing how to ask. For never knowing how to say clearly, and calmly, so you will understand and not be threatened. But I'll try...

Hello. I am dying, inside and out, and I need wildness. I need freedom. I need resolve to this life long battle for acceptance of myself. I need to know the feeling of an unlit night. I need to adventure. I need to return to the place where I was born. To be attached life at every moment. To be wild and free. I need to come alive! I cannot do it without you. So, put down your sign and raze the buildings to the earth with me...the whole world is waiting."

Anarhism - ideologii

1. Definiţia anarhismului 
2. Anarhismul comunalist 
3. Anarhismul individualist 
4. Gândira socială a anarhismului 

...E foarte greu să defineşti ideologic termenul de anarhism, pentru că dincolo de suprafaţa etimologică (a - fără, arhe -conducător), în spatele termenului de anarhism se ascund foarte multe direcţii şi dimensiuni politice. Anarhismul este mai degrabă o sumă de teorii, perspective, visuri şi ideologii care împreună celebrează libertatea totală ca pe un scop fundamental al umanităţii. Dar poziţiile diferite, formele prin care se poate obţine această libertate au fost cele care au făcut ca această idee să genereze mai multe duşmănii în interiorul mişcării, decât să provoace revoluţii salvatoare pentru cei mulţi. Imaginea cea mai clară a anarhismului o dă, poate, războiul civil din Spania, unde anarhiştii s-au înfruntat, pentru a fi, în final, sacrificaţi şi de o parte şi de cealaltă în numele ordinii. 

Unul din cei mai importanţi promotori ai anarhismului prinţul Piotr Kropotkin definea anarhismul ca: "numele dat acelui principiu sau filosofii de viaţă care consideră că societatea poate fi concepută şi fără conducerea unui guvernământ; armonia într-o asemenea societate poate fi obţinută, nu prin supunerea faţă de lege sau prin obedienţă faţă de o autoritate, ci prin acordurile libere realizate între grupuri variate din punct de vedere profesional, teritorial, constituite liber în numele producţiei şi consumului, ca şi pentru satisfacerea unei infinite varietăţi de nevoi şi aspiraţii ale unei fiinţe civilizate."

Anarhismul este deci o ideologie care îşi asumă ideea că nici un grup din societate nu este îndreptăţit, şi nu poate să exercite vreo formă de coerciţie asupra altuia. Altfel, societatea poate conţine un număr infinit de grupuri aranjate şi ordonate liber, capabile să coordoneze funcţiile sociale. Mai exact, anarhiştii acordă o încredere uriaşă capacităţii indivizilor de a coabita paşnic în interiorul unei societăţi nesupuse nici unei forme de autoritate, şi cu atât mai puţin statului – aşa cum declara şi Alexandr Berkman: "Anarhismul ne învaţă cum putem trăi într-o societate în care nu există nici un fel de constrângere. O existenţă fără constrângere înseamnă, natural, libertate; înseamnă libertatea de a nu fi forţat sau obligat şi şansa de a-ţi conduce viaţa aşa cum crezi tu că este cel mai bine." La o asemenea definiţie în mod sigur ar adera toate curentele anarhiste, chiar dacă forma prin care s-ar pune în aplicare ar fi diferită.

Viziunea tuturor anarhiştilor este că puterea deţinută de una sau mai multe persoane asupra celorlalţi este cauza tuturor problemelor existente în societate. Coerciţia, fie particulară, fie publică este cea care împiedică oamenii să îşi determine existenţa aşa cum doresc, conduce la diminuarea libertăţii şi în final la sclavia mentală a indivizilor în societate: "Să fii guvernat înseamnă să fii ţinut în beznă, inspectat, spionat, condus, legiferat, numerotat, înrolat, îndoctrinat, să ţi să ţină predici, controlat, estimat, evaluat, cenzurat, condamnat de creaturi care nu au nici dreptul, nici înţelepciunea şi nici virtutea de a o face ... să fii guvernat înseamnă că la fiecare tranzacţie, la fiecare operaţie să fii notat, înregistrat, taxat, ştampilat, măsurat, licenţiat, autorizat, admonestat, interzis, corectat, pedepsit.. Asta înseamnă să fii guvernat".

Cu alte cuvinte, guvernul legal reprezintă o povară imensă pe umerii cetăţeanului, care nu se poate apăra în nici un fel de el. Şi asta nu e totul. Aparent, statul este o organizaţie care îşi propune să apere şi să ocrotească cetăţeanul prin lege şi ordine. Dar de fapt, guvernul este cel care foloseşte cel mai des violenţa, este primul care nu respectă legea şi prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetăţeanul. Statul corupe şi distruge tot ce atinge. Ca act de autojustificare, statul trebuie să prezerve dezordinea, iar esenţa sa legală este prin natura sa contrproductivă şi disfuncţională. Iar cetăţenii sunt permanent orbiţi prin ideologie şi prin credinţă ajungând să sanctifice autoritatea prin acceptarea de a fi furaţi şi abuzaţi prin orice mijloace. 

Nu este surprinzător că imaginea cea mai des folosită de anarhism pentru a descrie statul este cea a poliţistului. Statul este prin excelenţă un instrument de coerciţie, preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe nimeni în afară de cei care fac parte din sistemul de conducere şi exploatare. Acesta construieşte permanent frici colective pe care apoi aparent le combate prin lege şi organizare. Armata este apoi un alt model evident de control prin violenţă. Aceasta este construită pentru a apăra spiritul şi valorile naţionale, care de fapt nu aparţin celor care muncesc, dar care prin aceasta sunt jefuiţi de nişte oameni care fie nu fac nimic cea mai mare parte a vieţii, iar dacă fac, aceasta înseamnă moarte şi violenţă brută. 

Evident, statul este rău, dar este un rău necesar, clamează toţi cei care îi combat pe anarhişti. Şi aceasta pentru că statul este singurul care îi oferă siguranţă individului că nu va fi ucis de alţi indivizi, că proprietatea lui nu va fi violată şamd. Cine poate garanta că o dată dispărut statul cetăţenii lipsiţi de autoritate nu vor dezlănţui haosul? In concluzie, spun ei, statul îi este necesar individului tocmai pentru a-i proteja libertatea şi viaţa, şi chiar dacă este rău statul poate fi corijat, dar nu distrus. 

Anarhismul intră şi el în acest joc dihotomic, încercând să realizeze o sinteză între cei doi poli opuşi. Astfel, pune problema într-un mod diferit de a tuturor celorlalte perspective politice, considerând că, de fapt, cea care instaurează dihotomia individ -societate, nu este nici unul din cele două extreme, ci relaţia dintre ele, adică autoritatea. Aceasta creează primatul unui pol asupra celuilalt ceea ce duce la conflictul continuu între părţi. Punctul de vedere al anarhiştilor este că statul, care deţine autoritatea este cel care a viciat raporturile sociale creând conflictul. Deci, este necesar ca statele să dispară pentru a ieşi din această dihotomie. 

Primul care a pus problema anarhiei, şi s-a definit pe sine astfel, a fost P.J.Proudhon. Acesta doreşte să facă o critică de fond societăţii, care este iremediabil condamnată la servitute, atâta vreme cât acceptă funcţia coercitivă a statului. Din punctul lui de vedere sistemul statului este intrinsec rău şi nu poate fi corijat prin nici un remediu teoretic, de tipul doctrinelor politice. De aceea statul trebuie să fie desfiinţat, iar funcţia sa coercitivă şi autoritară trebuie eliminată. Societatea, aşa cum s-a constituit, şi continuă să o facă, trebuie să îşi ia dreptul de autodeterminare, pentru că numai în societate există acea mişcare perpetuă care poartă în sine resorturile dezvoltării şi balanţele apte să o regleze, deci nu are nevoie nici de conducere, nici de măsură. 

Exemplul pe care îl dă Proudhon este cel al economiei. Nimic, în fapt, din ceea ce constituie specialitatea guvernământului nu este străin economiei politice. Aceasta îşi construieşte o ordine interioară, structuri de comandanţi şi de comandaţi, duce războaie, unele chiar sângeroase.Dar, mai târziu, raţiunea generală i-a conferit statului un fel de drept de primogenitură asupra economiei, aceasta fiind de fapt efectul unei iluzii. Intre economie şi politică raportul este analog celui din fiziologie dintre funcţiile vieţii organice şi funcţiile vieţii în relaţie(în simbioză).

Funcţiile organice sunt ale economiei, căci prin ea societatea subzistă, iar funcţiile vieţii în relaţie sunt ale politicii care, astfel, parazitează existenţa normală a societăţii. Eliminând statul din existenţa socială, Proudhon, ca şi în cazul utopiei fourieriste, îl "înlocuieşte" [****] cu viaţa comunitară. Descoperind primatul economiei asupra politicii, el nu aşteaptă, spre deosebire de liberali, de la ordinea economică o spontaneitate fizică, ci una psihologică, care îi va conduce pe oameni(care sunt liberi de la natură) să contracteze acorduri mutuale. Organizarea mutuală a economiei este destinată să înlocuiască insolidaritatea economică a individului neorganizat cu un liberalism egalitar fondat pe un credit gratuit (prinBanca Poporului) şi pe un schimb natural de servicii. "Societatea trebuie considerată, nu ca o ierarhie de funcţii şi facultăţi, ci ca un sistem de echilibru între forţele libere, în care fiecare este asigurat de a se bucura de aceleaşi drepturi în condiţiile îndeplinirii aceloraşi datorii, de a obţine aceleaşi avantaje în schimbul aceloraşi servicii."

După cum vedem Proudhon extinde termenul de comunitate la întreaga societate, aceasta activând datorită intereselor specifice într-o largă comuniune, incluzând toţi membrii săi într-o existenţă consensual mutuală. Baza acestei comunităţi este familia, care constituie piatra unghiulară a societăţii, şi a cărui model de autoritate l-a preluat iniţial statul. Prin mutualism familia aderă liber la comunitate (perspectiva lui Proudhon fiind destul de neclară în această privinţă, el considerând că fiecare individ în parte, din proprie voinţă se integrează în comunitate, ori în acest caz problema constrângerii familiale este eludată). Familia este singura structură a societăţii politice care trebuie să reziste, ea continuând să rămână ierarhică şi patriarhală. Bărbaţii, ca şi capi de familie vor poseda proprietate atâta vreme cât nu exploatează pe alţii, iar distribuţia se va face în funcţie de productivitate.

Integrând această dialectică a mutualismului, Proudhon extinde conceptul de societate la nivel global, comunitatea fiind termenul pentru societăţile particulare. Datorită intereselor economice comunităţile sunt natural nevoite să interacţioneze, dar dacă din această interacţiune este eliminată forţa coercitivă a statului, ea tinde să devină paşnică, comunităţile dorind să conlucreze normal, şi chiar să se unifice unele cu altele prin ceea ce el numeşte federalism.

Federalismul este conceput după modelul politic, comunităţile aderând la un interes comun major, fiecare participând la rezolvarea lui după propriile capacităţi, conlucrând mutual pentru un scop final general. Astfel modelul organic al conservatorismului capătă aici proporţii globalizante, el fiind acceptat însă ca o structură pe orizontală, în care fiecare comunitate acţionează pe cont propriu pentru binele întregului sistem. 

Anarhismul propus de Proudhon este în mare măsură lipsit de element revoluţionar, societatea propusă de el ieşind, în mare măsură din cadrul luptei de clasă, comunitatea sa considerându-se liberă de orice prejudecăţi clasiale, propunându-se ca o alternativă la orice sistem social. 

Considerat de mulţi dintre criticii şi interpreţii lui un liberal cu şapcă de proletar, Proudhon, fără să o dorească, a produs şi divizarea curentului anarhist în două dimensiuni. Acceptând proprietatea privată dar, în acelaşi timp, şi comunitatea şi fără să implice elementul revoluţionar, Proudhon i-a pus pe emulii săi în dificultate, ei neştiind cu ce tabără politică să se asocieze [52].

Din acest motiv aproape de la bun început anarhismul se divide în două dimensiuni ideologice:

-- anarhismul comunalist şi
-- anarhismul individualist.


2. Anarhismul comunalist [53]

Acest tip de anarhism este asociat de obicei cu scrierile teoretice şi doctrinare ale prinţului Piotr Kropotkin, poate cel mai sistematic şi mai inteligibil dintre ideologii anarhismului. Desigur, el nu este singurul şi nici primul anarhist comunalist şi nici cel mai radical dintre anarhişti. Dar prin opera sa se poate spune că se pune în bună măsură fundamentul definitiv al anarhismului de acest tip. 

Pentru Kropotkin, însă, anarhismul se opune în primul rând sistemului capitalist, el propunând anarhismului lupta de clasă. De aceea, perspectiva sa se concentrează asupra comunităţii de dimensiuni reduse, formată în afara oricărei constrângeri exterioare, inclusiv a familiei, care este văzută ca un element creator al capitalismului. Propunând un model bazat pe valorile comunităţii mici, anarhismul kropotkian nu renunţă la ideea de mutualism a lui Proudhon, ceea ce a făcut pe mulţi comentatori să-şi pună problema realei libertăţi a individului în cadrul societăţii anarhice preconizate deKropotkin. Legând-o de ideea luptei de clasă, comentatorii au descris teoria lui Kropotkin, alături de ceea a lui Mihail Bakunin, drept creatoarea anarhismului comunalist. 

Acest tip de anarhism se defineşte prin aceea că este împotriva oricărui de fel de coerciţie, propunând o societate fără guvernământ, prin stabilirea unei serii de comune mici şi bazate pe voluntariat. Aceste comune se vor aduna într-o federaţie pentru a negocia orice problemă comună. Federaţiile se vor institui orizontal, numai reprezentarea va fi piramidală, de la nivel comunal la nivel regional, şi de la nivel regional la nivel naţional. Membrii comunelor vor fi lipsiţi de proprietate individuală, relaţiile productive fiind realizate în comun, pe baza unui contract iniţial, iar structura coezivă va fi ajutorul mutual între participanţii la comună.

Cum spuneam, basic natura comunităţii este voluntară, constituindu-se într-o asociaţie. Fiecare asociaţie va dezvolta numai o nevoie specifică, iar fiecare membru este chemat să-şi rezolve singur cât mai multe nevoi. Funcţionalitatea asociaţiei transpare din faptul că grupul se risipeşte după ce nevoia s-a împlinit. Aceasta presupune o mare responsabilitate a individului, care se va înscrie într-o altă asociaţie, unde va lucra pentru satisfacerea altor nevoi, nu totdeauna ale lui, dar la care este moral dator să participe. În sfârşit, comunitatea este dorită a fi mică pentru a putea fi controlată de membrii ei, şi pentru a se împiedica situaţia inversă, ca asociaţia să-şi controleze şi manipuleze membrii. 

Dacă viziunea lui Kropotkin este legată de comunitatea mică, fără o definire clară a membrilor, păstrând încă o urmă a libertatăţii de fuziune între comunităţi, şi de ajutor mutual între acestea printr-un quasi liber schimb, anarho-sindicalismul elimină şi această premisă liberală [*****] punctul lor de referinţă fiind clasa muncitoare. Cheia rezolvării problemelor societăţii anarhice fiind din punctul de vedere al anarho-sindicalismului simpla organizare a muncitorilor. Fiecare ramură industrială este organizată într-o federaţie de comune independente, care se constituie ca un sindicat cu cerinţe specifice faţă de întregul eşafodaj comunitar lucrativ (anarho-sindicalismul nu exclude din această nouă organizare socială nici modele comunităţii agricole, dacă acestea acceptă să se implice în comunităţi "sindicale"). Astfel fiecare industrie este controlată de către muncitorii respectivei ramuri, aceştia încercând pe baza unui acord mutual să rezolve problemele industriale cu celelalte ramuri ale întregului. Rezolvarea se face pe baze reprezentative, instituindu-se un fel de sistem managerial ad hoc. Ca şi în cazul tuturor ideilor legate de anarhism, scopul anarho-sindicalismului este tot libertatea individului, comunele fiind constituite în aşa fel încât această libertate să fie cât mai bine prezervată, pentru ca muncitorul să nu trăiască într-o societate coercitivă. 

Anarhismul colectivist, fie de orientare anarho-sindicalistă, fie de orice altă natură este de acord că actuala societate împărţită în clase nu va ceda fără luptă puterea pe care o deţine, fie prin tradiţie, fie financiar, şi de aceea instituirea comunităţii anarhiste nu se poate realiza decât făcând apel la revoluţie. Identitatea anarhismului cu revoluţia (chiar continuă în cazul lui Bakunin) a întărit prejudecata că anarhismul nu este altceva decât forma ultraviolentă a marxismului, şi deci perspectiva comunalistă nu este decât un comunism mascat. 

3. Anarhismul individualist

Cum era de aşteptat, în încercarea de a rezolva dihotomia individ - societate, anarhismul colectivist a suscitat şi poziţia contrară legată de totala autodeterminare a individului, care tinde să rezolve toate problemele prin propriu său egoism, renunţând la orice relaţie mutuală, deci solidară cu ceilalţi. Aşa cum spune Max Stirner "anarhistul individualist nu recunoaşte nimic în afara ego-ului său şi se revoltă împotriva oricărei autorităţi şi ordini, divine sau umane. El nu acceptă, de aceea, nici o morală, şi atunci când are sentimente de iubire, prietenie, sau sociabilitate, le are doar ca nevoi personale şi pentru a-şi satisface nevoile egoiste." Această perspectivă asupra individului anarhic a determinat, normal, reluarea problemei dihotomice mai sus enunţate, dar într-o nouă condiţie, aceea a libertăţii totale a omului.

Anarhismul individualist, numit astfel pentru a se delimita de anarhismul colectivist, nu este total împotriva ideii de comunitate, dar subliniază că numai individualităţile sunt capabile de cooperare. Din acest motiv ei văd asociaţiile doar ca pe un mijloc de satisfacere a nevoilor egoiste ale personalităţii individuale. De aceea, ei susţin sistemul economic capitalist văzut ca mijlocul cel mai eficient de rezolvare a problemelor individuale şi de a întări individualismul. Capitalismul pe care şi-l propun este unul complet eliberat de reguli şi norme ale pieţii, echivalat teoretic după modelul darwinismului social. Ei văd viaţa ca pe o luptă pentru supravieţuirea economică şi fizică, ca pe un câmp de bătălie unde rezistă cei mai puternici. De aceea, ei resping serviciile sociale şi publice (apărare, justiţie, educaţie sau sănătate) pe care şi le asumă statul clamând privatizarea lor cât mai rapidă, pentru că mai bine sunt administrate de sectorul privat decât de cel statal sau comunal. 

În anii 70 anarhismul individualist şi-a luat o nouă denumire, în special în Statele Unite, aceea de libertarianism - ideologie care îşi trage seva din anarhismul individualist al sfârşitului de secol XIX, şi afirmă cu tărie transformarea societăţii după un model anarho-capitalist. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei noi dimensiuni este Robert Nozick .

4. Gândirea socială a anarhismului

Cum am văzut, toţi anarhiştii, fie de factură comunalistă, fie individualistă, se arată interesaţi de problema libertăţii individului. Dar, pe de altă parte, ei sunt conştienţi de faptul că vieţuind în sistemul capitalist, oamenii nu sunt aşa de uşor de transformat, şi nu îşi vor asuma libertatea imediat. La fel ca şi Marx, ei cred că adevărata dragoste între indivizii umani este imposibilă, sau virtual imposibilă în condiţiile contemporane, când lupta pentru supravieţuire şi câştig sunt norma şi nu excepţia. Nici cooperarea naturală între sexe nu mai este posibilă, cred ei, datorită coerciţiei morale impuse de Biserică şi de stat. Tot în manieră marxistă, ei cred că sistemul moral este greşit complet, căci el recuză orice relaţie fizică fără sancţiunea Bisericii şi a statului distrugând orice posibilitate de dezvoltare a ceea ce Marx numea relaţia de dragoste sexuală. Din acest motiv, anarhiştii îşi propun demolarea completă a întregului sistem de valori burghez, considerat felon şi josnic. Ei nu se pronunţă exact (cu unele excepţii notabile, cum ar fi cazul lui Proudhon, care este în favoarea căsătoriei monogame) în privinţa relaţiilor matrimoniale, lăsându-le la latitudinea celor care, credeau ei, vor înfăptui revoluţia anarhistă. 

Dar această problemă a ridicat imediat o alta - şi anume cum se vor structura relaţiile dintre părinţi şi copii, dacă se asumă faptul că nu trebuie să se accepte nici o coerciţie. Or copii trebuie să fie educaţi ca să înţeleagă ce este libertatea, credeMalatesta. Sistemul contemporan de educaţie, consideră el, este destructiv pentru înţelegerea libertăţii, pentru dezvoltarea creativităţii şi a înţelegerii. El este construit pentru a induce obedienţa şi nesiguranţa printre viitorii cetăţeni ai statului coercitiv - deci sistemul educativ este cel care pregăteşte răul, atâta vreme cât prin el se transmite morala burgheză. De aceea, ei propun un sistem educaţional îndreptat direct către copilul singular pentru a-i satisface oricare dintre nevoi. Pentru aceasta, copilul trebuie educat în grupuri mici, fiind în grija tuturor adulţilor, construite şi formate din şi pentru oameni care înţeleg libertatea. Anarhiştii cred că, dacă un copil are libertatea de a alege şi i se încurajează alegerea făcută el, îşi va forma un interes special pentru ceea ce a ales, şi fiind interesat, va încerca să-l cunoască cât mai bine, cunoaşterea nefiindu-i impusă din exterior. De aceea, acest tip de educaţie vocaţională se va dovedi este mai bun decât metodele tradiţionale.

Mai mult de atât, ea va declanşa şi capacitatea viitorilor adulţi de a fi liberi, căci se vor sustrage astfel moralei şi educaţiei burgheze, model al coerciţiei. Dar, în acelaşi timp, trăind în comunitatea liber constituită, copiii vor învăţa să coopereze şi să acţioneze în comun pregătind şi susţinând noua societate a libertăţii. Teoriile educaţionale propuse de anarhişti, şi în special de Malatesta şi Kropotkin s-au dovedit extrem de utile în formarea noilor politici educaţionale de după cel de al doilea război mondial. Cu caracterul lor inovativ şi cooperativ, ele s-au dovedit a fi nişte modele educaţionale extrem de eficiente pentru impunerea modelului democratic în şcolile americane, în special după 1968.

NOTE:
[52] Trebuie precizat faptul că Prima Internaţională Socialistă era în bună măsură alimentată ideologic de anarhism. Din acest motiv o parte dintre anarhişti au adoptat o poziţie evident revoluţionară, promuncitorească, apropiindu-se astfel de mişcarea socialistă. Pe de altă parte, unii anarhişti au respins de la bun început socialismul considerându-l o idologie tot atât de pernicioasă ca şi cea ofocială în măsura în care promitea la sfârşitul revoluţiei o întărire a statului prin dictatura proletariatului. De aceea ei au radicalizat liberalismul şi mai ales dimensiunea individualistă a acestuia.
[53] Există o dispută destul de vie privind terminologia ce desemnează acest tip de anarhism. Şcoala americană, în special ,optează pentru varianta de "anarhism comunist" luând în calcul influenţe marxiste, directe sau indirecte ce s-a introdus în anarhism, în special în perioada premergătoare Congresului de la Gotha din 1871, dar şi mai târziu. Totuşi, noi optăm pentru termenul de narhism comunalist pentru a nu crea confuzii privind comunismul, mai ales că finalităţle celor două ideologii diferă radical. Din acest motiv am ales termenul de comunalist, acesta desemnând mai exact ideea de comună, aşa cum era înţeleasă în secolul al XlX-lea, dar care se şi disociază de termenul de colectivism, folosit extrem de abuziv în cazul anarhismului.
[54] În special prin lucrarea sa "Anarhie, Stat, Utopie" 1974, care va fi tratată separat, în special în cursul de Filosofie Politică.


Doctrine politice contemporane - Lect. Andrei Tăranu
Sursa: http://filosofiepolitica.wordpress.c...e-de-doctrina/
Document: http://filosofiepolitica.files.wordp...e-politice.pdf

Un anarhist: Noah Chomsky

"Întregul sistem educaţional şi de pregătire profesională, este un filtru extrem de elaborat, care pur şi simplu elimină persoanele care sunt prea independente şi care sunt capabile să gândească şi care nu ştiu cum să accepte obedienţa, fiindcă sunt o ameninţare la adresa oricărei instituţii statale." Noah Chomsky


Lui Chomsky, un anarho-sindicalist şi militant neobosit de stânga, al cărei crez a fost expus strălucit în cartea Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media (1988), i s-a dedicat filmul  Noam Chomsky - Rebel Without A Pause, un postludiu revelator al farsei morbide organizate de americani în septembrie 2001 şi un preludiu uimitor de lucid şi vizionar al crimelor ce urmau a fi iniţiate începând cu luna martie, sub umbrela cinică a denumirii "Iraqi Freedom", de coaliţia sinistră condusă de tandemul Bush-Blair.

Filmul este caracterizat de revelarea avidităţii oamenilor pentru analize alternative ale geopoliticii şi puterii, diferite de cele oferite de obedienta mass media, reamintind cenzura la care a fost supus Chomsky, dar declarând onest că "presiunea asupra mass media are efect", fiindcă dezvoltarea fără precedent a industriei de propagandă, începând cu primul război mondial, a condus la subordonarea acesteia prin reclamă şi concentrarea capitalului, conducând implicit la modelarea aberantă a opiniei publice, prin procesul numit "fabricarea consimţământului".

Nu mai avem foarte multe scuze la dispoziţie, care să ne mai justifice inerţia intelectuală sau incapacitatea de a ne menţine o poziţie verticală, prin informare corectă, fiindcă şansele unei eventuale rezistenţe au crescut simţitor, o dată cu evoluţia internetului şi a comunicaţiilor electronice, dacă vom reuşi să conştientizăm că:

"Reclama publicitară există pentru un scop anume. Acesta este de a transforma oamenii în creaturi, a căror unică grijă în viaţă este să golească cinci cărţi de credit şi să nu acorde atenţie la ceea ce se întâmplă în lume, lăsându-i pe indivizii bogaţi şi puternici să facă ce doresc, fără să intervină cumva."

Chomsky este unul dintre cei ce se opun fervent "războiului global contra drogurilor" al SUA, susţinând că limbajul oficial folosit este unul înşelător, mai ales atunci când se referă la "războiul contra anumitor droguri".

Într-un interviu din 1999, argumenta că atât timp cât plante ca tutunul sunt ignorate complet în declaraţiile guvernamentale, alte plante precum canabisul sunt atacate, fiindcă nu oferă perspectiva unor profituri statale sau corporatiste, întreaga atitudine oficială fiind de fapt o metodă de control a populaţiei sărace.

El afirma, citez:

"Politica internă antidrog a SUA îşi ignoră propriile obiective, iar politicienii sunt perfect conştienţi de acest fapt. Dar dacă nu este vorba de reducerea abuzului de astfel de substanţe, atunci despre ce este vorba ? Reiese cât se poate de clar, atât din acţiunile curente, cât şi din înregistrările istorice, că există tendinţa de a criminaliza anumite substanţe, atunci când pot fi asociate unor aşa-zise clase sociale periculoase, scopul final fiind generarea de tehnici de control social."

În ceea ce priveşte aşa-zisa ucidere a lui Osama Bin Laden,  Chomsky consideră că Statele Unite au acţionat în mod necorespunzător, declarând:

"Ne-am putea întreba cum am fi reacţionat, în cazul în care trupele de comando irakiene ar fi aterizat acasă la George W. Bush, asasinându-l şi aruncându-i trupul în Oceanul Atlantic. Fără dubiu, crimele sale le depăşesc cu mult pe cele ale lui Bin Laden, iar el nu este doar un "suspect", ci fără îndoială este cel care a dat ordinele pentru a comite 'suprema crimă internaţională, ce diferă de celelalte crime de război, doar prin faptul că include în sine acumularea răului în plenitudinea sa' (citând Tribunalul de la Nuremberg), pentru care au fost spânzuraţi criminalii nazişti: sute de mii de morţi, milioane de refugiaţi, distrugerea unei mari părţi a ţării, amarul conflict sectar ce s-a răspândit în tot restul regiunii."

În privinţa lui John F. Kennedy, întotdeauna m-a deranjat contrastul evident dintre iresponsabilitatea confruntării cu Nikita Hruşciov, care a condus la "criza rachetelor cubaneze", din octombrie-noiembrie 1962 şi aura romantică de opozant al războiului din Vietnam.

O dată demontat mitul de pacifist - care se pare că a fost clădit ulterior, pentru a-i consolida imaginea de martir - prin negarea intenţiei sale de a ieşi din Vietnam, actele sale din toamna lui 1962 se prezintă în cu totul altă lumină, ce corespunde unor idei stupide ca doctrina Monroe sau, mai nou, "doctrina distrugerii mutuale asigurate" sau "a interdicţiei nucleare", ce caracterizează mult mai bine hegemonismul tembel american, salvarea întregii lumi datorându-se tăriei de caracter a unui ofiţer sovietic, Vasili Alexandrovici Arhipov, secundul submarinului B-59, care şi-a păstrat cumpătul, deşi erau atacaţi cu grenade antisubmarin lansate de distrugătoarele americane din escadra ce impunea blocada, refuzând să lanseze rachetele nucleare la ordinul comandantului său, căpitanul Valentin Grigorievici Savitsky.

Fără a-şi nega vreodată originile evreieşti, Chomsky nu a ezitat să critice guvernul israelian şi suporterii săi americani, datorită tratamentului inuman aplicat populaţiei palestiniene, argumentând:

"Suporterii Israelului sunt, în realitate, suporterii degenerării sale morale şi, probabil, ai distrugerii sale finale... fiindcă opţiunea Israeliană a expansiunii în detrimentul securităţii, ar putea foarte bine conduce exact la această consecinţă."

Chomsky a fost în dezacord şi cu crearea unui stat exclusiv israelit, spunând:

"Nu cred că statul israelit sau creştin sunt concepte potrivite. La fel de mult aş obiecta şi la transformarea SUA în stat exclusiv creştin."

Poziţia sa fermă şi cinstită nu a scăpat neobservată, desigur.

În data de 16 mai 2010, a fost reţinut de autorităţile israeliene şi i s-a refuzat intrarea în West Bank, via Iordania, purtătorul de cuvânt al guvernului declarând, mincinos, că întreg incidentul s-a datorat unui ofiţer de la frontieră, care şi-a depăşit atribuţiile, în timp ce Noam Chomsky a declarat că oficialul Ministerului de Interne care l-a interogat, primea instrucţiuni direct de la superiorii săi.

"Unica justificare pentru existenţa instituţiilor represive este sărăcia materială şi culturală. Dar, asemenea instituţii, în anumite etape ale istoriei, pot perpetua şi induce atât de multe lipsuri, încât pot ameninţa însăşi supravieţuirea speciei umane."

sursa