Insurectia care vine

DOUA SECOLE DE CAPITALISM ȘI NIHILISM AL PIEȚEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume. Ficțiunea individului s-a descompus cu aceeași viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămășag: că în cea mai profundă depravare a existenței, permanent înnăbușită, permanent dată la o parte, se găsește posibilitatea comunismului.
În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăși ideea de om.
Prin urmare comunismul, ca presupunere și ca experiment.
Comunismul ca matrice a unui atac meticulos și temerar asupra dominației. Ca o chemare și ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidaritățile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesitățile războiului. COMUNISM. Știm că este un termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmai ai noștri l-au folosit, și încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca și câmpurile de luptă: înțelesul lor, revoluționar sau reacționar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei.

DIN ORICE UNGHI privești, prezentul nu oferă nici o cale de ieșire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranță mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susțin că au soluții sunt contracarați aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înțelepciunea unei vârste care, cu toată aparența sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conștientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleași fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiași asistenți de vânzări care își adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenție decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuși. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situației, nici pe departe. În chiar liniștea sa, însăși populația pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerența oricărui imigrant vorbind in limba tarii adoptive cuprinde mai multă înțelepciune decât toate declarațiile așa-zișilor noștri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Au fost aprinse focuri în centrele orașelor, dar aceste știri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Și nici măcar nu e adevărat că țara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestați, cu puține lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă.

Acești tineri atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizațiile comunității, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism” nu și-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării și a omertei media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne și atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică și politic. Toți trebuie să plece!- a fost sloganul prealuat din rebeliunea din Argentina din 2001. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o amenințare fără mesaj, și nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mișcările de tineri autonomi ale ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduți am distrus prețioasele valori ale unei societăți ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfarsit de saptamana.

Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile și viața sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca teroriști o mână de tineri comuniști care se presupune că au participat la publicarea unui manifest, nu este din cauza unei „infracțiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conține o anumită consecvență între gânduri și acțiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgență.
Oamenii aceștia nu sunt acuzați pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri și poziții politice.

.... din cartea "Comitetul Invizibil"

Noi nu avem nicio pretentie de la sistem,stim ca el este corupt si doar o revolutie mai poate salva ceva,nu vrem nici certificate de revolutionar,nici mariri salariale,vrem doar o sansa pentru viitor,pentru ca degeaba incearca domnii de la palat sa dea vina pe huligani,duminica in strada in strada a fost viitorul tarii nu batraneii fara vlaga pe care domnii de la parlament tot incearca sa ii prezinte ca pe protestatarii legitimi.Stim cu totii ca sistemul nu cade,nu cedeaza fara violenta,fara violenta creativa pe care numai o revolta cum a fost duminica o poate aduce.Noi speram ca lumea sa iasa in continuare in strada si ca data de 15.01.2012 sa nu ramana o zi(inca o sansa ratata) fara rost. Va continua....

Semnat: o parte din huliganii de la Unirii