Munca si nemunca

De câţiva ani încoace, în România ideea de stat se afla sub atacul permanent al guvernării de dreapta şi al ideologilor neoliberale.

Ofensiva asupra statului social nu se reduce la politici ce vizează reformarea sistemului social şi a relaţiilor de muncă. Bătălia se dă la un nivel mult mai subtil, de manipulare a cuvintelor şi a sensurilor acestora, de fabricare a unei realităţi structurate cu ajutorul limbajului şi de reaşezare a valorilor, astfel încât actele puterii să fie mereu legitime şi mereu dezirabile.

Nouvorba română

Precum într-o sumbră lume orwelliană, suntem martorii cotidieni ai producţiei unor noi cuvinte şi a infiltrării  lor în limba română prin intermediul discursului public oficial. Adjectivul asistenţial şi substantivul nemuncă sunt cuvinte de dată foarte recentă,  fiind creaţii pure ale neoliberalismului românesc, cu ajutorul cărora ni se spune că „sclavia este libertate” şi singura realitate în care trăim este cea descrisă de guvernanţi. 

Adjectivul asistenţial este astfel folosit pentru a redefini ceea ce în literatura de specialitate e cunoscut drept Statul Bunăstării sau Statul Social.


Pasul doi constă în conferirea unor conotaţii cât mai negative termenului de asistenţial. Acest lucru se efectuează din nou printr-o manipulare a limbajului – şi  anume eliminarea aproape completă din discursul public a termenului de securitate socială şi supra-folosirea celui de asistenţă socială. Se insinuează că tot ceea ce ţine de protecţia sociala este exclusiv asistenţă socială. Protecţia socială are două componente: asigurările sociale şi asistenţa socială.


Schemele de asigurări sociale  funcţionează în baza principiul contributivităţii şi asigură cotizantul împotriva situaţiilor de risc (bătrâneţe, boală, şomaj). Asistenţa socială în schimb se adresează tuturor categoriilor considerate vulnerabile şi nu ţine seamă de contribuţie .
Urmare a acestei confuzii se face că ne trezim cu halucinanta cifră de 12 milioane de asistaţi sociali, pe care guvernul şi preşedintele o flutură sfidător de ceva vreme.

După ce a fost încărcat cu conotaţii negative, orice termen trebuie şi exagerat, pentru că abia atunci o simplă strângere din nas se poate transforma în indignare. Astfel, ni se spune că statul asistenţial este exagerat, obez, excesiv, că cheltuim nepermis de mult pe asistenţa socială şi asta prejudiciază dezvoltarea ţării. Păcatul nostru secular  – înapoierea – este perpetuat de cheltuielile exagerate cu asistenţa socială.

Cât de exacerbat este statul social în România? Cifrele se cunosc, dar guvernanţii le ignoră cu rea credinţă pentru că ele nu susţin logica  artefactul ideologic  pe care îl propagă. Cheltuielile cu protecţia socială în România reprezintă maxim 15% din PIB conform Eurostat, ceea ce ne clasează pe ultima poziţie din UE.

Din nou despre nemuncă

Un alt cal bun de bătaie al guvernanţilor este aşa numitul fenomen al „nemuncii”: statul asistenţial exacerbat şi „sistemul pervers” încurajează, vezi doamne, nemunca, pentru că asistaţii sociali cumulează venituri de ministru.

Teoria nemuncii are un dublu rol: pe de o parte, acela de a legitima retragerea sau reducerea ajutoarelor sociale şi pe de altă parte, de a camufla eşecul de proporţii al tuturor aşa numitelor programe de relansare economică, care nu reuşesc să elimine problema centrală a  precarităţii locurilor de muncă. Este foarte confortabil să dai vina pe lenea românilor, în loc să recunoşti că aceşti “asistaţi” nu au pur şi simplu unde să muncească.

Mă uit pe datele agregate din 2005-2008 de pe World Values Survey la atitudinea faţă de muncă a românilor prin comparaţie cu cea americanilor. Pentru 54,9% dintre români, faţă de doar 32,6% americani munca este foarte importantă. 62,4% dintre români  sunt de acord sau foarte de acord cu afirmaţia că este umilitor sa primeşti bani fără să fi muncitpentru ei, faţă de doar 43,2% dintre americani; 83% dintre români faţă de 55.5% dintre americani sunt foarte de acord sau de acord că cine nu munceşte se transformă în leneş; 70% dintre români consideră că munca e o datorie faţă de societate faţă de 55.2% americani. Este asta o atitudine a unor oameni ce iubesc nemunca? O să mi se spună ca romanii mint în sondaje. Dar atunci cum se explică că avem cea mai înaltă rată a mobilităţii forţei de muncă din Europa? Din cauză ca suntem leneşi şi ne place nemunca? Din cauză ca suntem leneşi muncim pentru salarii de mizerie, ceea ce face să avem un procent copleşitor, de 17,7% –  cel mai înalt din Europa, unde media este de 8,6% – de ceea ce se cheamă “working poor”, adică angajaţi ale căror venituri se situează sub pragul de sărăcie admis?

Legitimarea exploatării

Glorificarea muncii prin opoziţie cu nemunca are însă o miză mai profundă, care urmăreşte legitimarea exploatării. Etica muncii e o creaţie capitalistă, menita să deghizeze relaţia frustă de producţie prin crearea unui set de valori care să transforme munca dintr-o necesitate economică traumatizantă într-o obligaţie morală. 


În trecut, în epoca sclavagista sau iobăgista, înfăptuirea muncii se realiza prin apelul la coerciţie: sclavul şi iobagul erau obligaţi să muncească prin forţa unui statut social menţinut cu ajutorul violenţei şi tradiţiei. Capitalismul a adus însă faţă în faţă oameni liberi, dar flămânzi şi deţinători de capital, interesaţi de forţa de muncă. Primii trebuiau să trăiască, ceilalţi să îşi înmulţească capitalul. Relaţiile de muncă îndeplineau o nevoie a fiecăreia dintre părţi, dar caracterul absolut arbitrar şi hazardant al relaţiei prin care unii erau în mod aleatoriu posesori ai mijloacelor de producţie, iar alţii nu,  conţinea un mare potenţial  de risc pentru că putea duce la dezvoltarea unei conştiinţe de clasă a celor lipsiţi de mijloace de producţie. Etica muncii şi transformarea acesteia în virtute a venit să împiedice acest proces.  Astfel încât azi, faptul că locuitorul din nu ştiu ce comună înfundată a României rurale refuză să muncească pentru un sub-salariu de mizerie şi să fie exploatat nu mai apare ca fiind un act legitim, ci din contra – constituie un viciu moral şi social.  

Iată cum glorificarea muncii este totuna cu exploatarea muncii.  Şi iată că, aşa cum spunea săptămâna trecută G.M.Tamas în cadrul unei conferinţe susţinute la Bucureşti, „exploatarea ajunge să reprezinte un privilegiu” într-o societate în care bătălia pe locurile de muncă este parte din cotidian.  


Fragilul stat social românesc trebuie demantelat nu pentru ajustarea bugetară, cum pretind oficialii. El trebuie eradicat pentru ca gloatele de muncitori înfometaţi (în România, 35% din populaţie declară că veniturile nu le sunt suficiente pentru hrană, procentaj inexistent altundeva în UE şi comparabil doar cu Turcia) să fie lipsite de ultima plasă de siguranţă – protecţia socială – în încercarea de a se opune exploatării. Cetăţenii trebuie să devină cu orice preţ „proli” aserviţi şi umili.  Mâna de lucru trebuie să fie ieftină, cât mai ieftină şi cât mai disperată,  mai supusă, mai maleabilă, mai convinsă de virtuţile muncii şi stânjenită de condiţia parazitară a „asistatului social” pentru a asigura dominaţia fără oprelişti a capitalului global. Statul social nu este nesustenabil, ci pur şi simplu profund indezirabil.


Victoria Stoiciu
articol complet aici

Consumul - maniplarea semnificatiilor