Deoarece si eu am trecut prin furcile caudine ale obtinerii vizei pt State de 3 ori, confirm ceea ce scrie acolo, cu deosebirea ca in cazul lui, avand pasaport diplomatic si fiind oficial de rang inalt, procedura a fost cu mult simplificata si mai putin greoaie decat in cazul omului de rand.
Si acum, articolul:
Nu credeţi că dacii au vreo legătură cu Lumea Nouă? La Bucureşti au. În consulatul american de pe străduţa din spatele "Inter"-ului se intră doar cu programare, şi - pînă se face ora - cei doritori de viză sînt invitaţi să bată puţin trotuarul din faţa restaurantului "Burebista". În această dimineaţă de joi e un ger straşnic, vreo 25 de persoane sînt deja în faţa consulatului, mă duc şi eu lîngă ei şi începem să ne schimbăm greutatea corpului de pe un picior pe altul şi să batem ritmic cu talpa relaxată în covorul de gheaţă de sub noi, de parcă asta ar putea să grăbească timpul. În poarta consulatului e un soldat român cu arma la spate şi cu bastonul în bandulieră, dar are un aer aşa de paşnic cu mănuşile în mîini şi cu căciula peste urechi, încît dintr-o dată îţi devine clar de ce terorismul înfloreşte mai curînd în ţări cu climă de la temperat în sus. Să-l văd eu pe Ossama în dimineaţa asta de 10 februarie, la ora 8h30, bătînd din sandale, lîngă noi, vreo juma' de oră, şi mai vorbim!
Adevărul e că am gafat: proaspăt posesor de paşaport diplomatic, n-am ştiut că pentru State tot e nevoie de viză, iar cînd am aflat - ieri, adică - am intrat în criză: telefoane la consulat, completat formulare pe Internet, cum-necum, iată-mă cu programare pentru ora 9. Din cînd în cînd, dinspre intrare se aude cinci persoane, vă rugăm şi din coloana de îngheţaţi se mai desprind cinci tremurici, cu paşi mici şi chipuri şovăielnic-bucuroase. În grup sînt multe perechi, astfel încît rareori se pot desprinde fix cinci - noroc cu mine: de trei ori îmi vine rîndul şi de trei ori las să mi-o ia înainte, nea Gabi şoferul e dus să plătească în numele meu o sumă anume la Banca "Transilvania" şi eu aştept chitanţa, obligatorie pentru viză.
Doar ce intri în consulat şi trebuie să scoţi tot metalul de pe tine, ca să nu ţiuie poarta. Un băiat vigilent ţi se uită în geantă, laşi celularul - închis - pe un raft şi primeşti bon. Ajungi, în fine, în faţa recepţiei - un cub de sticlă în care o tînără doamnă bea cafea dintr-o cană din acelea inoxidabile pe care le mai vezi prin filmele cu exploratori. Apuc să dau paşaportul, pozele şi invitaţia - şi dintr-o dată, pe un clipboard din faţa doamnei, văd, printre alte cîteva nume, scris (bolduit!) şi numele meu, semn că...
Ceva mă face să cred că, din anumite puncte de vedere, e mai bine în România decît în SUA, if you know what I mean ...
După cîteva minute de aşteptare în sala de jos - prilej de-a admira două fotografii mari, una cu Constantinescu şi Clinton din profil şi alta, pe peretele opus, cu Iliescu şi Bush zîmbind amîndoi deasupra unor cravate roşii - îmi aud numele la difuzor, sînt aşteptat la ghişeul 4, într-o altă cameră. Acolo, o tînără de culoare, foarte cool în chinul ei de a pronunţa nume verzi româneşti, îmi zice repede ok, all I want fro' ya este arătătorul de la mîna stîngă, apoi îl vrea pe cel de la dreapta; le pun pe rînd pe o peliculă electronică, tînăra vede buricele pe ecran, zice oo-key, oo-key, mai tace, iar zice oo-key... Cum amprentele mele par a nu fi în banca de date la rubrica Al-Zarqawi, iau loc pe un scaun şi apoi iar sînt chemat, la ghişeul 1, de astă dată de o tînără americancă plăpînd ieşită, acum vreo 30 de ani, din părinţi japonezi. Are în faţă foile mele şi încercuieşte cu pixul acolo unde vede senat şi, după ce face aha-hoaaa!, în semn de am priceput - cam cum făcea în anii '70 Heidi din desenele animate japoneze, atunci cînd Peter îi spunea ceva interesant -, mă întreabă ce soi de senator sînt; liberăl, zic eu; aha-hoaaa! Pi-di! - zice ea; nău, pi-en-el - zic eu; aha-hoaaa! From timici - citeşte ea din foaie, iea! - zic şi eu şi chiar nu mai ştiu la ce să mă aştept, în timp ce ea tot scrie cu pixul - cu acel scris de mînă tipic americănesc, nu-i spun altfel - peste aplicaţia pe care cu atîta grijă şi nervi am completat-o aseară pe Internet.
Tăcere. Eu o privesc, ea scrie.
Aha-hoaaa! - izbucneşte ea pentru ultima dată, după care mă invită la ora trei să iau paşaportul, ba încă îmi specifică - de fapt îmi ordonă! - că pot să trimit pe cineva după el.
E joi, duminică la 6 dimineaţa am avionul, dar pe loc capăt certitudinea că nu globalizarea accelerează terorismul, ci invers: cum altfel aş fi făcut conversaţie, numai într-o jumătate de oră, cu o româno-caucaziană, o afro-americană şi o asiano-americană, restabilind echilibrul firesc între da, oo-key şi aha-hoaaa , lăsîndu-mi gaj amprentele, semnătura, chipul şi vocea şi, mai ales, trecînd mai departe spre Lumea Nouă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu