Asa cum cei mai lucizi dintre noi vor fi priceput-o mai de mult, solidaritatea internationala intre muncitori a fost una dintre marile iluzii care au ocupat finele secolului al XIX-lea si aproape trei sferturi din secolul al XX-lea… Stiu, asta nu le-a prea placut tovarasilor din Partid, care ajunsesera sa repete ca papagalii aceasta fraza devenita slogan sec si totalmente ideologizat si nu mai era buna decat sa ascunda strategiile si tacticile URSS-ului de a-si impune absoluta dominatie internationala. O dovada este faptul ca a II-a Internationala n-a reusit sa impiedice razboiul din 1914-1918. In Franta, cu exceptia lui Jaurès, care s-a opus ferm intrarii Frantei in razboi si a fost, ca atare, asasinat, socialistii au votat cu mult entuziasm declaratia de razboi; social-democratia germana, si ea la fel de entuziasta, cu exceptia lui Karl Liebknecht si a Rosei Luxemburg, a dat tot girul razboiului… Toti, cu rarisime exceptii, au consimtit la ceea ce avea sa devina prima dintre marile hecatombe ale istoriei contemporane, cu victime fara precedent din randul claselor populare, si una dintre cauzele – poate cauza principala – a revolutiilor bolsevice din Rusia, Germania si Ungaria. De fapt, nicio organizatie muncitoreasca, partid politic sau sindicat socio-democrat nu s-a desolidarizat autentic de interesele Statului – ca forma abstracta si concret-transcendenta care intruchipa lupta pentru putere a claselor burgheze dominante din statul-natiune (1).
La fel s-a intamplat in 1939, in ajunul celui de-al doilea macel mondial, unul de o si mai mare amploare: nimic nu s-a pus in calea inexorabilei dinamici a razboiului, tatonat printr-un triplu joc de repozitionare al englezilor, francezilor si germanilor contra sovieticilor (2), caruia nazistii i-au pus capat declansand brusc ostilitatile, cu scopul de a obtine controlul total asupra Europei si a Uniunii Sovietice. De aceasta data, inca si mai putin decat in 1914, din cauza instrumentalizarii concrete si simbolice a siglei URSS ca patrie a proletariatului international, organizatiile muncitoresti – care fusesera aproape reduse la tacere in Germania nazista – au fost incapabile sa mai intreprinda ceva in afara clampanelilor pacifiste curente. Non-interventionismul social-democratilor, cu Blum in frunte, si apoi retragerea Brigazilor Internationale din Spania demonstrasera slabiciunea miscarii muncitoresti europene. Proletarii care, in Franta, in 1936, formasera Frontul Popular, s-au lasat ametiti de opiaceul concediilor platite (existente deja in Germania si in URSS); e adevarat ca „fusesera castigate saptamani de odihna binemeritata”, dar e tot atat de adevarat ca aceasta victorie sociala a obnubilat enormele tensiuni internationale si pericolele generate de frustrarile acumulate de perdantii Tratatului de la Versailles, Saint Germain si Trianon.
De aci incolo, istoria a inceput sa-si agite talazurile. Razboaiele au curs unul dupa altul, dezvoltarea economica si consumul s-au intensificat – la un asemenea nivel incat ameninta sa devina unicul orizont de asteptare al indivizilor. In cursul celebrelor, glorioaselor decenii ’30 si ’40, tari ca Franta, Italia, Belgia si partial Spania au trecut de la stadiul unui arhaism in acelasi timp rural si industrial, la un capitalism de tipul al treilea – acela al dominatiei absolute a banului si al consumului de masa generalizat: masina, televizor, aparate electrocasnice, concedii platite si calatorii de tot felul. S-a ajuns la generalizarea unei economii a dezmatului consumist sprijinit pe o politica de credite din ce in ce mai relaxat distribuite, care alimenteaza iluziile de independenta ale indivizilor, dar, in acelasi timp, fragilizeaza sistemul bancar mondial indata ce, dintr-un motiv sau altul, apare deficitul de plata.
Si apoi, buf! URSS-ul implodeaza, iar Occidentul, aflat in plin proces de restructurare a capitalismului sau financiar la nivel planetar, nu mai de facut fata modelului alternativ si puternic contradictoriu al capitalismului de stat redistributiv. Drumul ii e larg deschis si astfel isi intensifica procesul de dominatie (unii il numesc mondializare, altii – globalizare). Rezultatul a fost o interpenetrare, o simbioza intre fortele economice dominante, puterea politica si administratie, plus vicioasele relatii cu banul murdar (3).
Scandalurile politico-financiare care au urmat nu sunt decat partea vizibila a unui aisberg mult mai complex si mai adanc… Aceasta mondializare se traduce, intre altele, printr-o exacerbare a razboiului comercial si financiar dus de banci si de marile companii multinationale in scopul stabilirii unor monopoluri sau a unor acorduri globale de facto.
Ce se intampla, in aceste conditii cu clasa muncitoare si cu salariatii ordinari? Restructurarea schemei financiare mondiale a generat o diminuare a controalelor de stat si o intensificare a dominatiei capitalului si a actionariatului in chestiunea optiunilor strategice si tactice din companiile multinationale, fapt care a dus, in Occident, la delocalizari masive, la pierderea garantiilor financiare si sociale castigate in tot cursul secolului al XX-lea, la o intensificare a exigentei de productivitate; iar in Orient – la o frenezie a productiei, la o exploatare nemasurata a mainii de lucru, la radicalizarea unei agriculturi centrate tot mai mult pe producerea de materii prime (soia, rapita, cafea etc.), la ravagii ecologice fara limita (despaduriri masive, exploatare irationala a resurselor marine si a rezevelor de peste), iar in unele tari, la o dependenta din ce in ce mai crescuta a populatiei de importul produselor de prima necesitate. Daca ne limitam doar la cazul Europei Occidentale, vom fi surprinsi de proliferarea unei saracii demne de tarile lumii a treia: acum cateva zile, un important canal media francez semnala ca un francez din opt traieste sub pragul saraciei si ca unii copii sufera de foame! Si nu era vorba de niscai emigranti de prima generatie… Capitalismul a intrat intr-o faza voluntarista, in care vaneaza marirea profitului prin orice mijloc si in care nimic nu pare a-l putea opri sau incetini: dezvoltarea sa e irepresibila. Iata de ce incearca acum sa reduca la maximum orice organizare sociala (cu exceptia armatei si a politiei), sa popreasca tot ce e rentabil din gesionarea socialului in profitul capitalului privat, respingand rand pe rand toate garantiile minimale pe care orice stat de drept le datoreaza cetatenilor sai. Cine are mijloace va trebui sa plateasca o gramada de bani pentru sanatate, pentru educatia copiilor, pentru diverse alte servicii sociale de care orice persoana are nevoie in cursul vietii sale. Cat despre cei fara bani – cu atat mai rau pentru ei! Pentru a obtine aceste servicii, salariatii vor trebui sa munceasca mai mult, sa activeze cat mai mult in campul muncii pentru a putea spera la o pensie cat de cat convenabila. Este o situatie care, in termen foarte scurt, va deveni dramatica daca ne gandim si ca intrarea tinerilor pe piata muncii se face din ce in ce mai tarziu – in cazul in care se intampla totusi sa scape somajului endemic ajuns la cote alarmante. Dar pentru ce sa ne mai intrebam cum or sa arate peste un sfert de secol tarile europene daca stim deja ca Marea Britanie, mai mult inca decat Franta sau Italia, a ajuns sa semene cu o tara din lumea a treia…
Ce face, asadar, clasa salariatilor? Avem o gramada de stiri, in fiecare zi: greve ici, greve colea, dar nimic substantial. O adunare internationala la Bruxelles cu consecinte mai degraba sarbede (4), fara perspectiva a ceva care sa semene cu o amenintare reala la adresa fortelor financiare si politice. De ce aceasta moleseala? De ce aceste defilari rituale unde revendicari minimale sunt rostite pe un fond de carnaval, si unde, in genere, nu se rezolva nimic? De ce dupa atatea esecuri mai trebuie sa credem in birocratiile sindicale – cand se stie ca sunt mana-n mana cu puterea politica si cu patronatul, gratie unor pacte implicite de non-agresiune?
Popoarele Europei au fost determinate sa creada ca progresul va fi nu numai unul al tehno-stiintei, dar si unul al bunastarii. Or, e lucru surprinzator si obscen sa constati ca, in zorii secolului al XXI-lea, capitalismul (si capitalistii) cer ca oamenii sa munceasca din ce in ce mai mult, cu randamente din ce in ce mai mari – dar cu o protectie sociala si sanitara din ce in ce mai sfrijita! La fel de consternant e sa constati si ca somajul – si mizeria inerenta lui – sunt din ce in ce mai mult considerate normale, ca parte a unui destin inexorabil al oamenilor ordinari. Cu siguranta e ceva profund putred in regatul postmodern al Danemarcei!
Ca actorii capitalului sunt manati de o singura determinare – cupiditatea – e un fapt care nu mai trebuie nici demonstrat, nici argumentat; este o evidenta pe care chiar cinema-ul american a speculat-o (cf. admirabilul „There Will Be Blood”). Ca acelasi capitalism a creat o societate politic vorbind astenica, articulata strict in jurul apetentei pentru consum – nici asta nu ne mira, faptul e vizibil la tot pasul. De mirare e insa ca triumful acestui double bind se manifesta cu toata forta taman in randul clasei salariatilor si in incapacitatea sa de a genera miscari sociale suficient de redutabile pentru a slabi puterea capitalului. De ce aceasta neputinta? Care sa fie ratiunile acestei – pe sleau spus – pasivitati?
Pentru a ajunge la un raspuns, ar trebui, cred, sa ne intoarcem la ceea ce s-a intamplat dupa sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Nimeni nu poate sa conteste ca, in Europa de Vest, pe fondul declansarii Razboiului Rece, pe de o parte, si a propriei sale logici de dezvoltare, pe de alta parte, capitalismul a trebuit sa accepte concesii importante privind nivelul de viata al salariatilor. Trebuia aratat ca in capitalism totul decurge mai bine decat in comunismul real (negociindu-se, in acelasi timp, cu URSS-ul acorduri economice substantiale), pe de o parte, iar, pe de alta, cetatenii trebuiau dotati cu un minimum de mijloace financiare pentru a asigura cea mai rapida crestere a productiei. Dupa razboi, productia nord-americana s-a multiplicat masiv prin oferirea de credite enorme tarilor Europei de Vest, prin Planul Marshall (URSS-ul si tarile satelit au refuzat, se stie, Planul – adica influenta creditelor internationale asupra economiei lor). Consecinta acestei politici a fost, in Vest, explozia consumului, generalizarea protectiei sociale, a invatamantului secundar si superior, industria de divertisment pentru mase, vacante la tropice si voiajuri peste voiajuri – si importul masiv de produse culturale nord-americane. Asadar, vreme de vreo patruzeci de ani, din 1950 pana la 1990, salariatii Europei Occidentale, in marea lor majoritate, au trait in puf, asa cum arata toate statisticile, incepand cu scaderea radicala a mortalitatii infantile si pana la cresterea fara precedent a sperantei de viata, de la utilizarea instrumentelor electrocasnice si pana la confortul apartamentelor sau al resedintelor de vacanta. Aceasta stare de lucruri e insa pe cale sa se schimbe total, iar caderea regimurilor comuniste are de buna seama un rol in asta, ca si emergenta noilor state concurente – China, India, Brazilia.
Dinspre Est, niciun pericol: URSS-ul a disparut, la fel celelalte regimuri comuniste din statele-satelit (comunismul nemtesc, comunismul-gulas, comunismul-mamaliga…). Toate fostele state comuniste est-europene s-au transformat intr-un soi de lumea a treia, producatoare de materii prime sau furnizoare de mana de lucru calificata si foarte ieftina, dotata in schimb cu o suma de privilegiati care-si expun ostentativ luxul sub nasul unei populatii saracite si lihnite. Pe de alta parte avem emergenta, dezvoltarea fulguranta si puterea economica a Chinei, sub controlul PCC, in calitate de nou mentor al capitalismului mondial si furnizor al celei mai ieftine maini de lucru calificate de pe piata. De asemenea, emergenta unei noi clase de bogati, al caror numar deschide orizonturi necunoscute batranului capitalism occidental: se pare ca exista in jur de o suta de milioane de bogatani chinezi care-si pot permite Ferrari-uri, Porsche-uri si cele mai puternice modele de Audi sau Mercedes… si cinci sute de milioane care-si permit o masina familiala de nivel mediu – un Peugeot 308, de pilda, sau un Citroën C4! Iata piete care nu au nimic in comun cu pietele europene… Exista acolo un potential de dezvoltare incomensurabil pe termen scurt. Iata de ce capitalismul international isi poate abandona linistit o parte din clientela sa occidentala, pentru a o lua in vizor pe aceea financiar solvabila de pe pietele emergente: va avea cu siguranta mai mult de castigat.
Europa este tot mai putin interesanta pentru capitalul multinational, cu exceptia poate a sectoarelor non-esentiale precum comertul de lux si de mare lux, ori turismul economic si de lux. Europa e in declin, spiritul ei cuceritor a trecut in Statele Unite, apoi in Japonia si Taiwan, iar acum spre China, India si Brazilia. Europa traieste din trecut, Europa e pe cale sa se transforme intr-un muzeu…
Capitalismul isi face, asadar, un calcul cinic. Salariatii europeni nu mai sunt indispensabili, se gasesc altii la fel de calificati oriunde in lume. Europa, incapabila sa se uneasca realmente si sa formeze o entitate politica, e neputincioasa. Pe de o parte, este o zona supra-dotata, dar, din pricina scaderii profitului cauzat de costurile salariale si de multiplele impozite, pe de alta parte, rentabilitatea sa scade din ce in ce mai mult (5). Or, capitalismul postmodern goneste dupa un turn over din ce in ce mai rapid pentru obtinerea unor beneficii din ce in ce mai solide.
Acesta este cadrul obiectiv in care trebuie plasate conflictele salariatilor europeni in clipa de fata. Cat despre cadrul subiectiv, imi pare ca muncitorii nu au o viziune clara asupra situatiei lor. Sigur, isi dau seama ca sunt o jucarie a santajului patronal, care spune cam asa: acceptati conditiile de munca si salariale pe care vi le propunem, altminteri, delocalizam! Economia fiind pe scara larga aflata la cheremul Bancii Mondiale, a FMI, a UE si a marilor state capitaliste, aproape nimic nu mai interzice patronilor recursul la delocalizare. Dimpotriva, puterile occidentale ofera pe loc din ce in ce mai multe avantaje similare conditiilor pe care tarile din lumea a treia le ofera companiilor care vor sa se instaleze pe teritoriul lor. Cu atat mai mult cu cat patronatul, prin intermediul guvernelor, e mereu gata sa puna hamul pe clasa salariatilor, cum s-a intamplat deja in Marea Britanie in timpul epocii Thatcher… Muncitorii occidentali nu trebuie sa astepte reactii din partea muncitorilor din tarile emergente: acestia vor accepta cele mai dure conditii de lucru si orice salariu, cat de mizer, pentru a supravietui; mai mult: cu cat vor fi mai multe delocalizari, cu atat acestia vor fi mai avantajati. Dupa cum se vede, situatia e fara iesire, caci nu se intrevede nicio premisa subiectiva de solidaritate internationala. Sigur, a avut loc la Bruxelles, pe 29 septembrie 2010, o manifestatie impotriva politicilor de austeritate, dublata de miscari in diferite alte capitale europene, de la Vest la Est, si de la Lisabona la Helsinki – dar participantii au fost putini, cu exceptia Spaniei, unde greva generala fusese decretata de sindicate. Toate aceste actiuni nu sunt insa decat agitatie pura, fara nimic din aerul unei revolte sau a unei manii capabile sa zguduie puterea politica si sa-i ameninte pe manipulatorii de capital… Din acest punct de vedere, pot sa doarma cu totii linistiti.
Ce-i inhiba totusi pe salariati? De unde vine frica lor? Cum pot ei sa stea cu mainile-n san cand totul arata ca nivelul lor de trai va scadea rapid si dramatic? Ce sperante ale viitorului le reteaza radicalismul? La toate aceste nelamuriri nu vad decat un raspuns: in Europa de Vest, cele patru decenii de hiperconsum si sluj in fata marfii – gratie politicii de credite – au sugrumat orice simt al revoltei radicale. Radicalitatea contestatara fara compromis a fost inlocuita de o gandire-actiune orientata spre dobandirea unui trai mai bun in cat mai scurt timp, care s-a confundat prea adesea cu gustul consumului de inutil – cu atat mai mult cu cat aceea care blocheaza actiunea este chiar ideea ca mai-multul are un sfarsit. (Intr-adevar, desi preocupat de aspectul ecologic, capitalismul nu pune pe roate o companie decat daca aceasta poate garanta un profit ridicat, in cel mai scurt timp.) Or, in aceste conditii, salariatii se multumesc totusi sa cerseasca ici-colo cativa „euro in plus”, pentru a-si exercita in pace fetisismul consumului. Actiunile lor nu repun niciodata in cauza masinaria nihilista – care este esenta insasi a tehno-stiintei si a modurilor de dezvoltare capitaliste, private sau de stat. Pe scurt, expresia luptei de clasa, necesara sa reinnoire pe calapodul noilor tipare capitaliste (inclusiv pe tema unei ecologii revolutionare) si intentiile pe care le acopera nu sunt niciodata prezente in discursul salariatilor de azi. Ei nu fac decat sa se agite lalau, pactizand cu puterea politica si economica si, in consecinta, sa refuze lupta impotriva unei incontrolabile masini producatoare de bunuri si de bani (cauza crizelor economice anterioare si a celei din 2008 fiind limpezi ca cristalul). Clasa salariala crede probabil ca-si asigura viitorul, semnandu-si de fapt pierzania – caci atunci cand catastrofa se va produce, cea care va plati pretul cel mare ea va fi. Iar daca scrutam in profunzime istoria modernitatii, incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea, vom observa ca, de atunci si pana azi, burghezia n-a prea iesit rau…
Intr-unul dintre articolele anterioare, conchideam ca unicul si adevaratul subiect istoric al modernitatii a fost – si continua sa fie – capitalul, in diferitele sale ipostaze. Cu alte cuvinte, capitalul determina nu numai diviziunea muncii, stratificarea sociala, organizarea politica si administrativa, paideia si legile unui stat, distribuirea spatiala (urbanismul) a indivizilor si ceea ce s-ar putea numi situatiile obiective in care sunt angrenati actorii umani, dar, in acelasi timp, capitalul le structureaza subiectivitatea, respectiv maniera in care oamenii concep si idealizeaza fiinta-lor-in-lume, in prezent si in cadrele viitoare. Daca asa stau lucrurile, e clar atunci ca gesturile contestatare ale salariatilor de azi nu fac decat sa se plieze subiectivitatii capitalului; ei nu doresc distrugerea acestuia si sunt gata sa militeze pentru o aberatie: capitalismul cu fata umana – ca si cum capitalismul n-ar fi ceea ce este taman prin zdrobirea omului indaratul logicii implacabile a profitului maximal. Una peste alta: agitatia sterila ii transforma pe salariati – fara ca ei sa-si dea seama de asta – in colaboratori zelosi ai capitalului – contestatia nefacand decat sa legitimeze starea de fapt. Iata de ce nici nu le trece prin cap sa faca din trecut tabula rasa…
Un comentariu:
hi, new to the site, thanks.
Trimiteți un comentariu