Printre obligaţiile părţii române în acordul cu FMI există una de o gravitate excepţională. Gravitate ce rezultă din însuşi faptul că se referă cu totul netransparent, chiar camuflat sub o formulă care nu spune concret nimic, la problema delicată, am putea spune incendiară, a forţei de muncă! Este numită aproape banditesc "flexibilizarea" pieţei forţei de muncă. Ce se ascunde de fapt sub această formulă deliberat ambiguă?
În primul rând, cererea capitalului străin - susţinută şi de majoritatea patronilor români, inclusiv la nivelul unora dintre patronate - de a se statua o deplină libertate a angajatorilor la angajarea şi concedierea forţei de muncă. Deci, mai pe şleau spus, concedierea angajatului să se facă fără notificări şi justificări. Până aici vrea, de fapt, capitalul să împingă lucrurile folosindu-se de unele rigidităţi într-adevăr existente ale Codului Muncii, care apără nejustificat salariatul în caz de abateri de la disciplina muncii.
Statuarea unei reguli a lipsei de reguli ar întoarce forţa de muncă din România în perioada capitalismului primitiv abia ieşit din Evul Mediu şi relaţiile dintre muncă şi capital în epoca luptei crâncene pentru drepturile elementare ale forţei de muncă. Inutil de subliniat că salariatul român ar deveni un fel de sclav modern în propria ţară.
În al doilea rând, este vorba de presiunile încă şi mai articulate ale capitalului străin - demers la care se asociază, dintr-o evidentă eroare strategică, şi reprezentanţi ai capitalului românesc - de a se elimina reglementarea legată de generalizarea aplicării de către toate companiile a prevederilor din contractele colective de muncă la nivel naţional. Capitalul românesc se păcăleşte dacă admite o asemenea eliminare, care ar obliga doar companiile semnatare să respecte prevederile cu pricina. S-ar păcăli pentru că, într-o lipsă totală de reguli, ar fi al doilea pierzător, după forţa de muncă autohtonă, iar capitalul străin, cu forţa sa financiară mult superioară, ar fi singurul câştigător.
În sfârşit, la limită, ar fi vorba de abandonarea reglementărilor privind salariul minim. Susţinerea acestei abandonări de către capitalul autohton ar fi cea mai mare capcană în care ar intra. Dacă muşcă momeala - considerând că scapă de presiunea unei anumite salarizări a angajaţilor - capitalul autohton va rămâne doar să văcsuiască pentru vecie ghetele capitalului străin.
Creşterea salariilor constituie singura modalitate de a prelua măcar ceva în interesul ţării din profiturile uriaşe realizate aici în regim bananier de către capitalul străin, iar salariul minim este unica pârghie pentru împingerea în sus a salariilor. Dispariţia legală a salariului minim va marca îngenuncherea totală şi definitivă nu doar a forţei de muncă româneşti, dar şi a ţării înseşi.
Rămâne o mare curiozitate ce va accepta din toate acestea guvernul de la Bucureşti. În reglementările din domeniu nu este vorba de lupta pentru stabilitate financiară prin măsuri de austeritate, ci de lupta pentru supravieţuire naţională. Un pas greşit, care, orbit de probleme pe termen scurt, nu încearcă să întrevadă consecinţele pe termen lung, poate uşor reprezenta un act de trădare a intereselor naţionale.
Pentru capitalul străin lucrurile sunt clare şi simple. Statutul forţei de muncă din România trebuie să fie acelaşi cu statutul deja existent de ţară bananieră al României. Statutul de ţară membră a Uniunii Europene nu va ajuta România cine ştie ce.
de Ilie Serbanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu