Anarhism - ideologii

1. Definiţia anarhismului 
2. Anarhismul comunalist 
3. Anarhismul individualist 
4. Gândira socială a anarhismului 

...E foarte greu să defineşti ideologic termenul de anarhism, pentru că dincolo de suprafaţa etimologică (a - fără, arhe -conducător), în spatele termenului de anarhism se ascund foarte multe direcţii şi dimensiuni politice. Anarhismul este mai degrabă o sumă de teorii, perspective, visuri şi ideologii care împreună celebrează libertatea totală ca pe un scop fundamental al umanităţii. Dar poziţiile diferite, formele prin care se poate obţine această libertate au fost cele care au făcut ca această idee să genereze mai multe duşmănii în interiorul mişcării, decât să provoace revoluţii salvatoare pentru cei mulţi. Imaginea cea mai clară a anarhismului o dă, poate, războiul civil din Spania, unde anarhiştii s-au înfruntat, pentru a fi, în final, sacrificaţi şi de o parte şi de cealaltă în numele ordinii. 

Unul din cei mai importanţi promotori ai anarhismului prinţul Piotr Kropotkin definea anarhismul ca: "numele dat acelui principiu sau filosofii de viaţă care consideră că societatea poate fi concepută şi fără conducerea unui guvernământ; armonia într-o asemenea societate poate fi obţinută, nu prin supunerea faţă de lege sau prin obedienţă faţă de o autoritate, ci prin acordurile libere realizate între grupuri variate din punct de vedere profesional, teritorial, constituite liber în numele producţiei şi consumului, ca şi pentru satisfacerea unei infinite varietăţi de nevoi şi aspiraţii ale unei fiinţe civilizate."

Anarhismul este deci o ideologie care îşi asumă ideea că nici un grup din societate nu este îndreptăţit, şi nu poate să exercite vreo formă de coerciţie asupra altuia. Altfel, societatea poate conţine un număr infinit de grupuri aranjate şi ordonate liber, capabile să coordoneze funcţiile sociale. Mai exact, anarhiştii acordă o încredere uriaşă capacităţii indivizilor de a coabita paşnic în interiorul unei societăţi nesupuse nici unei forme de autoritate, şi cu atât mai puţin statului – aşa cum declara şi Alexandr Berkman: "Anarhismul ne învaţă cum putem trăi într-o societate în care nu există nici un fel de constrângere. O existenţă fără constrângere înseamnă, natural, libertate; înseamnă libertatea de a nu fi forţat sau obligat şi şansa de a-ţi conduce viaţa aşa cum crezi tu că este cel mai bine." La o asemenea definiţie în mod sigur ar adera toate curentele anarhiste, chiar dacă forma prin care s-ar pune în aplicare ar fi diferită.

Viziunea tuturor anarhiştilor este că puterea deţinută de una sau mai multe persoane asupra celorlalţi este cauza tuturor problemelor existente în societate. Coerciţia, fie particulară, fie publică este cea care împiedică oamenii să îşi determine existenţa aşa cum doresc, conduce la diminuarea libertăţii şi în final la sclavia mentală a indivizilor în societate: "Să fii guvernat înseamnă să fii ţinut în beznă, inspectat, spionat, condus, legiferat, numerotat, înrolat, îndoctrinat, să ţi să ţină predici, controlat, estimat, evaluat, cenzurat, condamnat de creaturi care nu au nici dreptul, nici înţelepciunea şi nici virtutea de a o face ... să fii guvernat înseamnă că la fiecare tranzacţie, la fiecare operaţie să fii notat, înregistrat, taxat, ştampilat, măsurat, licenţiat, autorizat, admonestat, interzis, corectat, pedepsit.. Asta înseamnă să fii guvernat".

Cu alte cuvinte, guvernul legal reprezintă o povară imensă pe umerii cetăţeanului, care nu se poate apăra în nici un fel de el. Şi asta nu e totul. Aparent, statul este o organizaţie care îşi propune să apere şi să ocrotească cetăţeanul prin lege şi ordine. Dar de fapt, guvernul este cel care foloseşte cel mai des violenţa, este primul care nu respectă legea şi prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetăţeanul. Statul corupe şi distruge tot ce atinge. Ca act de autojustificare, statul trebuie să prezerve dezordinea, iar esenţa sa legală este prin natura sa contrproductivă şi disfuncţională. Iar cetăţenii sunt permanent orbiţi prin ideologie şi prin credinţă ajungând să sanctifice autoritatea prin acceptarea de a fi furaţi şi abuzaţi prin orice mijloace. 

Nu este surprinzător că imaginea cea mai des folosită de anarhism pentru a descrie statul este cea a poliţistului. Statul este prin excelenţă un instrument de coerciţie, preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe nimeni în afară de cei care fac parte din sistemul de conducere şi exploatare. Acesta construieşte permanent frici colective pe care apoi aparent le combate prin lege şi organizare. Armata este apoi un alt model evident de control prin violenţă. Aceasta este construită pentru a apăra spiritul şi valorile naţionale, care de fapt nu aparţin celor care muncesc, dar care prin aceasta sunt jefuiţi de nişte oameni care fie nu fac nimic cea mai mare parte a vieţii, iar dacă fac, aceasta înseamnă moarte şi violenţă brută. 

Evident, statul este rău, dar este un rău necesar, clamează toţi cei care îi combat pe anarhişti. Şi aceasta pentru că statul este singurul care îi oferă siguranţă individului că nu va fi ucis de alţi indivizi, că proprietatea lui nu va fi violată şamd. Cine poate garanta că o dată dispărut statul cetăţenii lipsiţi de autoritate nu vor dezlănţui haosul? In concluzie, spun ei, statul îi este necesar individului tocmai pentru a-i proteja libertatea şi viaţa, şi chiar dacă este rău statul poate fi corijat, dar nu distrus. 

Anarhismul intră şi el în acest joc dihotomic, încercând să realizeze o sinteză între cei doi poli opuşi. Astfel, pune problema într-un mod diferit de a tuturor celorlalte perspective politice, considerând că, de fapt, cea care instaurează dihotomia individ -societate, nu este nici unul din cele două extreme, ci relaţia dintre ele, adică autoritatea. Aceasta creează primatul unui pol asupra celuilalt ceea ce duce la conflictul continuu între părţi. Punctul de vedere al anarhiştilor este că statul, care deţine autoritatea este cel care a viciat raporturile sociale creând conflictul. Deci, este necesar ca statele să dispară pentru a ieşi din această dihotomie. 

Primul care a pus problema anarhiei, şi s-a definit pe sine astfel, a fost P.J.Proudhon. Acesta doreşte să facă o critică de fond societăţii, care este iremediabil condamnată la servitute, atâta vreme cât acceptă funcţia coercitivă a statului. Din punctul lui de vedere sistemul statului este intrinsec rău şi nu poate fi corijat prin nici un remediu teoretic, de tipul doctrinelor politice. De aceea statul trebuie să fie desfiinţat, iar funcţia sa coercitivă şi autoritară trebuie eliminată. Societatea, aşa cum s-a constituit, şi continuă să o facă, trebuie să îşi ia dreptul de autodeterminare, pentru că numai în societate există acea mişcare perpetuă care poartă în sine resorturile dezvoltării şi balanţele apte să o regleze, deci nu are nevoie nici de conducere, nici de măsură. 

Exemplul pe care îl dă Proudhon este cel al economiei. Nimic, în fapt, din ceea ce constituie specialitatea guvernământului nu este străin economiei politice. Aceasta îşi construieşte o ordine interioară, structuri de comandanţi şi de comandaţi, duce războaie, unele chiar sângeroase.Dar, mai târziu, raţiunea generală i-a conferit statului un fel de drept de primogenitură asupra economiei, aceasta fiind de fapt efectul unei iluzii. Intre economie şi politică raportul este analog celui din fiziologie dintre funcţiile vieţii organice şi funcţiile vieţii în relaţie(în simbioză).

Funcţiile organice sunt ale economiei, căci prin ea societatea subzistă, iar funcţiile vieţii în relaţie sunt ale politicii care, astfel, parazitează existenţa normală a societăţii. Eliminând statul din existenţa socială, Proudhon, ca şi în cazul utopiei fourieriste, îl "înlocuieşte" [****] cu viaţa comunitară. Descoperind primatul economiei asupra politicii, el nu aşteaptă, spre deosebire de liberali, de la ordinea economică o spontaneitate fizică, ci una psihologică, care îi va conduce pe oameni(care sunt liberi de la natură) să contracteze acorduri mutuale. Organizarea mutuală a economiei este destinată să înlocuiască insolidaritatea economică a individului neorganizat cu un liberalism egalitar fondat pe un credit gratuit (prinBanca Poporului) şi pe un schimb natural de servicii. "Societatea trebuie considerată, nu ca o ierarhie de funcţii şi facultăţi, ci ca un sistem de echilibru între forţele libere, în care fiecare este asigurat de a se bucura de aceleaşi drepturi în condiţiile îndeplinirii aceloraşi datorii, de a obţine aceleaşi avantaje în schimbul aceloraşi servicii."

După cum vedem Proudhon extinde termenul de comunitate la întreaga societate, aceasta activând datorită intereselor specifice într-o largă comuniune, incluzând toţi membrii săi într-o existenţă consensual mutuală. Baza acestei comunităţi este familia, care constituie piatra unghiulară a societăţii, şi a cărui model de autoritate l-a preluat iniţial statul. Prin mutualism familia aderă liber la comunitate (perspectiva lui Proudhon fiind destul de neclară în această privinţă, el considerând că fiecare individ în parte, din proprie voinţă se integrează în comunitate, ori în acest caz problema constrângerii familiale este eludată). Familia este singura structură a societăţii politice care trebuie să reziste, ea continuând să rămână ierarhică şi patriarhală. Bărbaţii, ca şi capi de familie vor poseda proprietate atâta vreme cât nu exploatează pe alţii, iar distribuţia se va face în funcţie de productivitate.

Integrând această dialectică a mutualismului, Proudhon extinde conceptul de societate la nivel global, comunitatea fiind termenul pentru societăţile particulare. Datorită intereselor economice comunităţile sunt natural nevoite să interacţioneze, dar dacă din această interacţiune este eliminată forţa coercitivă a statului, ea tinde să devină paşnică, comunităţile dorind să conlucreze normal, şi chiar să se unifice unele cu altele prin ceea ce el numeşte federalism.

Federalismul este conceput după modelul politic, comunităţile aderând la un interes comun major, fiecare participând la rezolvarea lui după propriile capacităţi, conlucrând mutual pentru un scop final general. Astfel modelul organic al conservatorismului capătă aici proporţii globalizante, el fiind acceptat însă ca o structură pe orizontală, în care fiecare comunitate acţionează pe cont propriu pentru binele întregului sistem. 

Anarhismul propus de Proudhon este în mare măsură lipsit de element revoluţionar, societatea propusă de el ieşind, în mare măsură din cadrul luptei de clasă, comunitatea sa considerându-se liberă de orice prejudecăţi clasiale, propunându-se ca o alternativă la orice sistem social. 

Considerat de mulţi dintre criticii şi interpreţii lui un liberal cu şapcă de proletar, Proudhon, fără să o dorească, a produs şi divizarea curentului anarhist în două dimensiuni. Acceptând proprietatea privată dar, în acelaşi timp, şi comunitatea şi fără să implice elementul revoluţionar, Proudhon i-a pus pe emulii săi în dificultate, ei neştiind cu ce tabără politică să se asocieze [52].

Din acest motiv aproape de la bun început anarhismul se divide în două dimensiuni ideologice:

-- anarhismul comunalist şi
-- anarhismul individualist.


2. Anarhismul comunalist [53]

Acest tip de anarhism este asociat de obicei cu scrierile teoretice şi doctrinare ale prinţului Piotr Kropotkin, poate cel mai sistematic şi mai inteligibil dintre ideologii anarhismului. Desigur, el nu este singurul şi nici primul anarhist comunalist şi nici cel mai radical dintre anarhişti. Dar prin opera sa se poate spune că se pune în bună măsură fundamentul definitiv al anarhismului de acest tip. 

Pentru Kropotkin, însă, anarhismul se opune în primul rând sistemului capitalist, el propunând anarhismului lupta de clasă. De aceea, perspectiva sa se concentrează asupra comunităţii de dimensiuni reduse, formată în afara oricărei constrângeri exterioare, inclusiv a familiei, care este văzută ca un element creator al capitalismului. Propunând un model bazat pe valorile comunităţii mici, anarhismul kropotkian nu renunţă la ideea de mutualism a lui Proudhon, ceea ce a făcut pe mulţi comentatori să-şi pună problema realei libertăţi a individului în cadrul societăţii anarhice preconizate deKropotkin. Legând-o de ideea luptei de clasă, comentatorii au descris teoria lui Kropotkin, alături de ceea a lui Mihail Bakunin, drept creatoarea anarhismului comunalist. 

Acest tip de anarhism se defineşte prin aceea că este împotriva oricărui de fel de coerciţie, propunând o societate fără guvernământ, prin stabilirea unei serii de comune mici şi bazate pe voluntariat. Aceste comune se vor aduna într-o federaţie pentru a negocia orice problemă comună. Federaţiile se vor institui orizontal, numai reprezentarea va fi piramidală, de la nivel comunal la nivel regional, şi de la nivel regional la nivel naţional. Membrii comunelor vor fi lipsiţi de proprietate individuală, relaţiile productive fiind realizate în comun, pe baza unui contract iniţial, iar structura coezivă va fi ajutorul mutual între participanţii la comună.

Cum spuneam, basic natura comunităţii este voluntară, constituindu-se într-o asociaţie. Fiecare asociaţie va dezvolta numai o nevoie specifică, iar fiecare membru este chemat să-şi rezolve singur cât mai multe nevoi. Funcţionalitatea asociaţiei transpare din faptul că grupul se risipeşte după ce nevoia s-a împlinit. Aceasta presupune o mare responsabilitate a individului, care se va înscrie într-o altă asociaţie, unde va lucra pentru satisfacerea altor nevoi, nu totdeauna ale lui, dar la care este moral dator să participe. În sfârşit, comunitatea este dorită a fi mică pentru a putea fi controlată de membrii ei, şi pentru a se împiedica situaţia inversă, ca asociaţia să-şi controleze şi manipuleze membrii. 

Dacă viziunea lui Kropotkin este legată de comunitatea mică, fără o definire clară a membrilor, păstrând încă o urmă a libertatăţii de fuziune între comunităţi, şi de ajutor mutual între acestea printr-un quasi liber schimb, anarho-sindicalismul elimină şi această premisă liberală [*****] punctul lor de referinţă fiind clasa muncitoare. Cheia rezolvării problemelor societăţii anarhice fiind din punctul de vedere al anarho-sindicalismului simpla organizare a muncitorilor. Fiecare ramură industrială este organizată într-o federaţie de comune independente, care se constituie ca un sindicat cu cerinţe specifice faţă de întregul eşafodaj comunitar lucrativ (anarho-sindicalismul nu exclude din această nouă organizare socială nici modele comunităţii agricole, dacă acestea acceptă să se implice în comunităţi "sindicale"). Astfel fiecare industrie este controlată de către muncitorii respectivei ramuri, aceştia încercând pe baza unui acord mutual să rezolve problemele industriale cu celelalte ramuri ale întregului. Rezolvarea se face pe baze reprezentative, instituindu-se un fel de sistem managerial ad hoc. Ca şi în cazul tuturor ideilor legate de anarhism, scopul anarho-sindicalismului este tot libertatea individului, comunele fiind constituite în aşa fel încât această libertate să fie cât mai bine prezervată, pentru ca muncitorul să nu trăiască într-o societate coercitivă. 

Anarhismul colectivist, fie de orientare anarho-sindicalistă, fie de orice altă natură este de acord că actuala societate împărţită în clase nu va ceda fără luptă puterea pe care o deţine, fie prin tradiţie, fie financiar, şi de aceea instituirea comunităţii anarhiste nu se poate realiza decât făcând apel la revoluţie. Identitatea anarhismului cu revoluţia (chiar continuă în cazul lui Bakunin) a întărit prejudecata că anarhismul nu este altceva decât forma ultraviolentă a marxismului, şi deci perspectiva comunalistă nu este decât un comunism mascat. 

3. Anarhismul individualist

Cum era de aşteptat, în încercarea de a rezolva dihotomia individ - societate, anarhismul colectivist a suscitat şi poziţia contrară legată de totala autodeterminare a individului, care tinde să rezolve toate problemele prin propriu său egoism, renunţând la orice relaţie mutuală, deci solidară cu ceilalţi. Aşa cum spune Max Stirner "anarhistul individualist nu recunoaşte nimic în afara ego-ului său şi se revoltă împotriva oricărei autorităţi şi ordini, divine sau umane. El nu acceptă, de aceea, nici o morală, şi atunci când are sentimente de iubire, prietenie, sau sociabilitate, le are doar ca nevoi personale şi pentru a-şi satisface nevoile egoiste." Această perspectivă asupra individului anarhic a determinat, normal, reluarea problemei dihotomice mai sus enunţate, dar într-o nouă condiţie, aceea a libertăţii totale a omului.

Anarhismul individualist, numit astfel pentru a se delimita de anarhismul colectivist, nu este total împotriva ideii de comunitate, dar subliniază că numai individualităţile sunt capabile de cooperare. Din acest motiv ei văd asociaţiile doar ca pe un mijloc de satisfacere a nevoilor egoiste ale personalităţii individuale. De aceea, ei susţin sistemul economic capitalist văzut ca mijlocul cel mai eficient de rezolvare a problemelor individuale şi de a întări individualismul. Capitalismul pe care şi-l propun este unul complet eliberat de reguli şi norme ale pieţii, echivalat teoretic după modelul darwinismului social. Ei văd viaţa ca pe o luptă pentru supravieţuirea economică şi fizică, ca pe un câmp de bătălie unde rezistă cei mai puternici. De aceea, ei resping serviciile sociale şi publice (apărare, justiţie, educaţie sau sănătate) pe care şi le asumă statul clamând privatizarea lor cât mai rapidă, pentru că mai bine sunt administrate de sectorul privat decât de cel statal sau comunal. 

În anii 70 anarhismul individualist şi-a luat o nouă denumire, în special în Statele Unite, aceea de libertarianism - ideologie care îşi trage seva din anarhismul individualist al sfârşitului de secol XIX, şi afirmă cu tărie transformarea societăţii după un model anarho-capitalist. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei noi dimensiuni este Robert Nozick .

4. Gândirea socială a anarhismului

Cum am văzut, toţi anarhiştii, fie de factură comunalistă, fie individualistă, se arată interesaţi de problema libertăţii individului. Dar, pe de altă parte, ei sunt conştienţi de faptul că vieţuind în sistemul capitalist, oamenii nu sunt aşa de uşor de transformat, şi nu îşi vor asuma libertatea imediat. La fel ca şi Marx, ei cred că adevărata dragoste între indivizii umani este imposibilă, sau virtual imposibilă în condiţiile contemporane, când lupta pentru supravieţuire şi câştig sunt norma şi nu excepţia. Nici cooperarea naturală între sexe nu mai este posibilă, cred ei, datorită coerciţiei morale impuse de Biserică şi de stat. Tot în manieră marxistă, ei cred că sistemul moral este greşit complet, căci el recuză orice relaţie fizică fără sancţiunea Bisericii şi a statului distrugând orice posibilitate de dezvoltare a ceea ce Marx numea relaţia de dragoste sexuală. Din acest motiv, anarhiştii îşi propun demolarea completă a întregului sistem de valori burghez, considerat felon şi josnic. Ei nu se pronunţă exact (cu unele excepţii notabile, cum ar fi cazul lui Proudhon, care este în favoarea căsătoriei monogame) în privinţa relaţiilor matrimoniale, lăsându-le la latitudinea celor care, credeau ei, vor înfăptui revoluţia anarhistă. 

Dar această problemă a ridicat imediat o alta - şi anume cum se vor structura relaţiile dintre părinţi şi copii, dacă se asumă faptul că nu trebuie să se accepte nici o coerciţie. Or copii trebuie să fie educaţi ca să înţeleagă ce este libertatea, credeMalatesta. Sistemul contemporan de educaţie, consideră el, este destructiv pentru înţelegerea libertăţii, pentru dezvoltarea creativităţii şi a înţelegerii. El este construit pentru a induce obedienţa şi nesiguranţa printre viitorii cetăţeni ai statului coercitiv - deci sistemul educativ este cel care pregăteşte răul, atâta vreme cât prin el se transmite morala burgheză. De aceea, ei propun un sistem educaţional îndreptat direct către copilul singular pentru a-i satisface oricare dintre nevoi. Pentru aceasta, copilul trebuie educat în grupuri mici, fiind în grija tuturor adulţilor, construite şi formate din şi pentru oameni care înţeleg libertatea. Anarhiştii cred că, dacă un copil are libertatea de a alege şi i se încurajează alegerea făcută el, îşi va forma un interes special pentru ceea ce a ales, şi fiind interesat, va încerca să-l cunoască cât mai bine, cunoaşterea nefiindu-i impusă din exterior. De aceea, acest tip de educaţie vocaţională se va dovedi este mai bun decât metodele tradiţionale.

Mai mult de atât, ea va declanşa şi capacitatea viitorilor adulţi de a fi liberi, căci se vor sustrage astfel moralei şi educaţiei burgheze, model al coerciţiei. Dar, în acelaşi timp, trăind în comunitatea liber constituită, copiii vor învăţa să coopereze şi să acţioneze în comun pregătind şi susţinând noua societate a libertăţii. Teoriile educaţionale propuse de anarhişti, şi în special de Malatesta şi Kropotkin s-au dovedit extrem de utile în formarea noilor politici educaţionale de după cel de al doilea război mondial. Cu caracterul lor inovativ şi cooperativ, ele s-au dovedit a fi nişte modele educaţionale extrem de eficiente pentru impunerea modelului democratic în şcolile americane, în special după 1968.

NOTE:
[52] Trebuie precizat faptul că Prima Internaţională Socialistă era în bună măsură alimentată ideologic de anarhism. Din acest motiv o parte dintre anarhişti au adoptat o poziţie evident revoluţionară, promuncitorească, apropiindu-se astfel de mişcarea socialistă. Pe de altă parte, unii anarhişti au respins de la bun început socialismul considerându-l o idologie tot atât de pernicioasă ca şi cea ofocială în măsura în care promitea la sfârşitul revoluţiei o întărire a statului prin dictatura proletariatului. De aceea ei au radicalizat liberalismul şi mai ales dimensiunea individualistă a acestuia.
[53] Există o dispută destul de vie privind terminologia ce desemnează acest tip de anarhism. Şcoala americană, în special ,optează pentru varianta de "anarhism comunist" luând în calcul influenţe marxiste, directe sau indirecte ce s-a introdus în anarhism, în special în perioada premergătoare Congresului de la Gotha din 1871, dar şi mai târziu. Totuşi, noi optăm pentru termenul de narhism comunalist pentru a nu crea confuzii privind comunismul, mai ales că finalităţle celor două ideologii diferă radical. Din acest motiv am ales termenul de comunalist, acesta desemnând mai exact ideea de comună, aşa cum era înţeleasă în secolul al XlX-lea, dar care se şi disociază de termenul de colectivism, folosit extrem de abuziv în cazul anarhismului.
[54] În special prin lucrarea sa "Anarhie, Stat, Utopie" 1974, care va fi tratată separat, în special în cursul de Filosofie Politică.


Doctrine politice contemporane - Lect. Andrei Tăranu
Sursa: http://filosofiepolitica.wordpress.c...e-de-doctrina/
Document: http://filosofiepolitica.files.wordp...e-politice.pdf