Câţi imbecili şi nebuni am putut să admir! Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleşeşte ruşinea. Atâtea entuziasme care mă descalifică.
De câte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atâtea ori mă simt obiect.
Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?
În lumea asta de avortoni şi ţoape, trebuie totuşi să fii demn.
Societatea nu e un rău, ci un dezastru: ce stupid miracol să putem trăi în ea!
Orgasmul este un paroxism; disperarea la fel. Unul durează o clipă; celălalt, o viaţă.
Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna... iar viaţa nu e decât aşteptarea devenită ipostază.
Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri.
Singurătatea mă împlineşte într-atât, că până şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare
La mine, orice dorinţă naşte o contra-dorinţă: în orice caz dorinţa contrară. Astfel încât, orice-aş face, contează doar ceea ce n-am făcut.
Când dezgustul de mine însumi mă copleşeşte, îmi spun că poate mă acuz pe nedrept, că nu văd cine, chinuit de aceleaşi obsesii, ar fi putut trece drept o persoană în viaţă timp de atâţia ani.
Intre Plictis şi Extaz se deapănă întreaga noastră experienţă privitoare la timp.
Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă.
Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi.
Lumea asta n-a fost creată la bucurie. Se procreează totuşi în plăcere. Da, fără îndoială, dar plăcerea nu e bucurie, e şi simulacrul ei: funcţia ei este de a amăgi, de a ne face să uităm că, până în cel mai mic detaliu, creaţiunea poartă pecetea tristeţii iniţiale din care s-a ivit.
Mai bine în mocirlă, decât pe piedestal!
Orice-ai face pentru femeie, nu poţi avea decât un cult, chiar misogin fiind. Cu fruntea pe sâni, te despământeneşti cu tot pământul.
Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi‑ au pierdut vederea de atâta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri
Orice-aş face, nu voi prinde nicicând rădăcini în lumea aceasta.
Dacă o râmă ar putea trăi senzaţiile mele, ce milă ar cuprinde-o pentru mine!
Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic câte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a "sensului" vieţii.
Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, dupa ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.
Dacă mă zbat în continuare, e fiindcă, în taină, sunt încredinţat că faptul de a avea conştiinţa propriei decăderi mă împiedică să fiu un decăzut. Decăzutul care se judecă pe sine încetează să fie decăzut. Într-atât, conştiinţa pe care o avem despre starea noastră ne face stăpâni asupra ei.
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.
Daca aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii, aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă caldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială.
Pentru cine a trăit extazul devenirea nu mai are sens!
Accept viaţa din politeţe: veşnica revoltă este de prost gust, ca şi sublimul sinuciderii. La douăzeci de ani tunăm şi fulgerăm împotriva cerului şi a murdăriei pe care o acoperă, apoi obosim. Atitudinea tragică nu-i stă bine decât unei prelungite şi ridicole pubertăţi, dar trebuie să treci prin nenumărate încercări ca să ajungi la histrionismul detaşării.
Înveţi mai multe într-o singură noapte albă decât într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decât siesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu