Nu suferințele legate de muncă, nu, pe acelea putem fi mîndri că le suportăm, ci suferințele inutile. Ele rănesc sufletul pentru că în general nu te gîndești să mergi să te plîngi. Și se știe că nu-ți dă prin minte. Știi dinainte cu certitudine c-o să ți se dea peste nas și c-o vei încasa în tăcere. A vorbi ar însemna a căuta umilirea. Adesea, dacă un muncitor nu poate îndura ceva, va prefera să tacă și să-și ceară plata. Asemenea suferințe în ele însele sînt adesea foarte blînde; dacă ajung amare, este pentru că de fiecare dată cînd le simți, și le simți fără încetare, faptul că ai vrea atît de tare să uiți, că nu te simți acasă la fabrică, că nu te poți instala aici, că nu ești decît un străin admis ca un simplu intermediar între mașini și piesele prelucrate, faptul acesta ajunge să vatăme corpul și sufletul. În această vătămare, carnea și gîndirea se chircesc. E ca și cum cineva ți-ar repeta la ureche în fiecare minut, fără ca tu să-i poți replica: „Nu însemni nimic aici. Nu contezi. Ești aici ca să te supui, să înduri tot și să taci“. O asemenea repetiție e aproape irezistibilă. Ajungi să recunoști, în adîncul sufletului, că nu valorezi nimic. Toți sau aproape toți muncitorii de uzină, chiar și aceia cu cele mai independente atitudini, au ceva imperceptibil în mișcări, în privire și mai ales în colțul gurii, care exprimă că au fost siliți să se nesocotească întru totul.
Ceea ce-i constrînge cel mai mult la asta e maniera în care ei au a suporta ordinele. Se neagă adesea că muncitorii suferă din cauza monotoniei muncii lor, deoarece s-a observat că adesea, pentru ei, o schimbare în procesul de fabricație e contrariantă. Totuși, pe parcursul unei lungi perioade de muncă monotonă dezgustul invadează sufletul. Schimbarea produce ușurare și contrarietate în același timp. Contrarietate puternică uneori, în cazul muncii cu plata la bucată, datorită scăderii cîștigului și fiindcă este un obicei și aproape o convenție să se acorde mai multă importanță banului, lucru clar și măsurabil, decît sentimentelor obscure, insesizabile, inexprimabile, care pun stăpînire pe suflet în timpul lucrului. Dar chiar și dacă munca e plătită cu ora există contrariere, iritare, datorită felului în care e ordonată schimbarea. Noul fel de muncă este impus dintr-odată, fără pregătire, sub forma unui ordin căruia trebuie să i te supui imediat și fără crîcnire. Cel care se supune astfel resimte atunci brutal că timpul său e fără întrerupere la dispoziția altuia. Micul meșteșugar care are un atelier de mecanică și care știe că trebuie să termine în cincisprezece zile atîția arbori cotiți, atîtea robinete, atîtea biele, nu dispune nici el arbitrar de timpul său. Dar cel puțin, odată comanda preluată, el este cel care hotărăște dinainte orarul de muncă al zilelor sale. Dacă șeful măcar i-ar spune muncitorului, cu o săptămînă sau două înainte: vreme de două zile vei produce biele, apoi arbori cotiți și așa mai departe, muncitorul tot trebuie să se supună, dar atunci ar putea cuprinde cu gîndul viitorul apropiat, să-l anticipeze, să-l posede. Însă nu așa se petrec lucrurile în uzină. Din momentul pontării la intrare pînă la acela al pontării de ieșire, ești în fiecare clipă în situația de a ți se da ordine. Întocmai ca un obiect inert ce poate fi mutat dintr-o parte în alta în orice clipă. Dacă muncești la o piesă care îți mai ia încă două ore, nu te poți gîndi la ce vei face peste trei ore fără ca mintea să nu aibă de făcut un ocol ce o forțează să treacă pe la șef, fără să fii silit să-ți repeți că ești supus ordinelor; dacă faci zece piese pe minut, e deja la fel pentru următoarele cinci minute. Dacă presupui că poate nu va apărea niciun ordin, dat fiind că ordinele sînt singurul factor de diversitate, a le elimina din gînd înseamnă a te condamna la imaginarea unei repetiții neîntrerupte de piese mereu identice, a unor zone posomorîte și deșertice pe care gîndirea nu le poate parcurge. În realitate, este adevărat, mii de mici incidente vor popula acest deșert, însă, înscrise în ora care se scurge, ele nu intră la socoteală în reprezentarea pasului următor. Dacă gîndirea vrea să evite această monotonie, să-și imagineze o schimbare, deci un ordin brusc, ea nu poate călători de la momentul prezent la unul care urmează fără să treacă printr-o umilință. Astfel, gîndirea se contractă. Această repliere asupra prezentului produce un fel de stupoare. Singurul viitor suportabil pentru gînd, dincolo de care nu are forța să treacă, este acela care, atunci cînd ești pe deplin la treabă, separă momentul în care te afli de acela al isprăvirii piesei la care lucrezi, dacă ai norocul să fie una care cere un timp mai lung pentru a fi făcută. Uneori, munca te absoarbe îndeajuns pentru ca gîndul să se mențină de la sine între aceste limite. Atunci nu suferi. Dar seara, odată ieșit [din schimb], și mai ales dimineața, cînd te îndrepți spre locul de muncă și spre ceasul de pontaj, e greu să te gîndești la ziua care va trebui parcursă. Iar duminică seara, cînd ai dinaintea ochilor nu o zi, ci o întreagă săptămînă, viitorul este ceva prea întunecat, prea apăsător, sub care gîndirea se încovoaie.
Monotonia unei zile la uzină, chiar dacă nu e întreruptă de nicio schimbare a muncii, e presărată cu mii de mici incidente ce populează fiecare zi și fac din ea o nouă poveste, dar, la fel cum se întîmplă cu schimbările în muncă, aceste incidente mai mult rănesc decît alină. Ele înseamnă mai totdeauna reduceri de salariu pentru cei plătiți la bucată, astfel că nu sînt ceva de dorit. Dar adesea aceste incidente rănesc prin ele însele. Angoasa pe care ele o răspîndesc se difuzează în toate momentele muncii, se concentrează aici: angoasa de a nu lucra suficient de repede, iar atunci cînd, așa cum se întîmplă adesea, ai nevoie de altcineva pentru a putea continua, de un contramaistru, de un magazioner, de mecanicul de întreținere, sentimentul dependenței, al neputinței și al nimicniciei în fața celorlalți de care depinzi poate deveni atît de dureros, încît smulge lacrimi bărbaților la fel ca femeilor. Posibilitatea continuă a unor asemenea incidente, precum: opritul mașinii, faptul că o cutie cu piese este de negăsit ș.a.m.d., nu numai că nu diminuează povara monotoniei, dar îi înlătură și remediul pe care în general îl aduce cu sine, și anume puterea de a alina și de a legăna gîndurile așa încît acestea să nu mai fie, într-o oarecare măsură, sensibile. O ușoară angoasă împiedică acest efect de alinare și forțează conștientizarea monotoniei, deși conștientizarea ei este de nesuferit. Nimic nu e mai rău decît amestecul între monotonie și hazard; cel puțin atunci cînd hazardul este angoasant, cele două se agravează unul pe celălalt. El este angoasant la uzină prin aceea că nu este recunoscut; teoretic, deși toată lumea știe că nu-i așa, cutia unde să pui piesele prelucrate nu lipsește niciodată, mecanicii de întreținere nu te fac niciodată s-aștepți și orice încetinire în producție este din cauza muncitorului. Gîndirea trebuie să fie mereu aptă să urmărească cursul monoton al gesturilor repetate la nesfîrșit și, în același timp, să găsească în ea însăși resurse pentru a face fațăla neprevăzut. O obligație contradictorie, imposibilă, epuizantă. Corpul este uneori epuizat seara, la ieșirea din uzină, însă gîndirea este mereu așa, ea e și mai obosită. Oricine a simțit această epuizare și nu a uitat-o o poate citi în ochii mai tuturor muncitorilor ieșind seara, în șiruri, din uzină. Ce bine ar fi ca, la intrare, odată cu cartela de pontaj, să-ți poți lăsa și sufletul, pentru a-l recupera apoi intact la ieșire! Dar se produce contrarul. Îl iei cu tine în uzină, unde suferă. Iar seara, această epuizare aproape că l-a desființat și orele libere sînt în zadar.
Unele incidente, în timpul muncii, aduc într-adevăr bucurie, chiar dacă diminuează salariul. Mai întîi cazurile, rare, în care primești din partea altuia, cu această ocazie, o mărturie prețioasă de camaraderie; apoi toate dățile în care reușești să te descurci cu bine tu însuți. Cît timp ești creativ, cît timp depui eforturi, în timp ce păcălești obstacolele, sufletul e ocupat cu un viitor care nu depinde decît de el.
Cu cît într-o muncă e mai probabil să te întîlnești cu astfel de dificultăți, cu atît e inima mai ușoară. Dar această bucurie e incompletă prin lipsa oamenilor, camarazi sau șefi, care să judece și să aprecieze valoarea a ceea ce ai reușit. Aproape întotdeauna, atît șefii, cît și camarazii însărcinați cu alte operațiuni asupra acelorași piese se preocupă numai de piese, și nu de dificultățile învinse. Această indiferențăprivează de căldura umană de care e mereu nevoie, măcar un pic. Chiar și omul cel mai puțin dornic să-și satisfacă amorul propriu se simte prea singur într-un loc unde se știe că ceilalți nu sînt interesați decît de ce-a făcut și niciodată de felul în care a reușit să facă acel lucru. Astfel, bucuriile muncii se văd retrogradate la rangul de impresii neexprimate, fugitive, ce dispar odată ce se nasc; tovărășia dintre muncitori, neajungînd să se lege, rămîne o dorință informă, iar șefii nu sînt oameni care să conducă și să supravegheze alți oameni, ci organele unei subordonări impersonale, brutale și reci ca fierul. Este adevărat, persoana șefului intervine în acest raport de subordonare, dar numai datorită toanelor. Iar brutalitatea impersonală și toanele, departe de a se tempera, se agravează reciproc, precum monotonia și hazardul.
În zilele noastre, nu doar în magazine, în piețe sau în schimburile comerciale, produsele sînt singurele care contează, iar nu munca ce stă în spatele lor. În uzinele moderne lucrurile stau la fel, cel puțin la nivelul muncitorului. Cooperarea, înțelegerea, aprecierea reciprocă în muncă sînt aici monopolul sferelor superioare. La nivelul muncitorului, raporturile stabilite între diferitele posturi, diferitele funcții, sînt raporturi între lucruri, și nu între oameni. Piesele circulă însoțite de fișele lor, cu indicația numelui, a formei, a materiei prime; ai putea chiar crede că ele sînt persoanele și muncitorii sînt piese ce pot fi înlocuite între ele. Ele au o stare civilă; iar atunci cînd, așa cum e cazul unor mari uzine, trebuie arătată la intrare o carte de identitate pe care ai o poză și un număr pe piept, ca ocnașii, contrastul este un simbol dureros ce rănește.
Lucrurile joacă rolul oamenilor, oamenii joacă rolul lucrurilor – aceasta e rădăcina răului. Sînt foarte multe situații diferite într-o uzină. Sculerul-matrițer care, într-un atelier de sculărie, fabrică, de exemplu, matrițele pentru prese, un miracol de ingeniozitate, care sînt dificil de fasonat, mereu diferite, ei bine, acela nu pierde nimic intrînd în uzină. Dar astfel de cazuri sînt rare. În schimb, sînt numeroși aceia care, în marile uzine și chiar și în multe din cele mici, execută în mare viteză, la ordin, cinci sau șase gesturi simple repetate nedefinit, aproximativ unul pe secundă, fără alt răgaz decît cîteva alergături neliniștite după cutia de piese sau după mecanicul de întreținere, sau după alte piese, pînă în secunda precisă în care un șef vine să-i ia oarecum ca pe niște obiecte și să-i pună în fața unei alte mașini, unde vor rămîne pînă vor fi mutați în altă parte. Aceștia sînt lucruri, atîta pe cît pot oamenii să fie, însă unele care n-au dreptul la inconștiență, deoarece trebuie mereu să poată face față neprevăzutului. Succesiunea gesturilor lor nu este desemnată în limbajul de uzină prin termenul de ritm, ci prin acela de cadență, și pe bună dreptate, căci această succesiune este contrarul unui ritm. Toate înșiruirile de mișcări care participă la frumos și se îndeplinesc fără să degradeze conțin în ele momente de oprire, scurte cît o străfulgerare, care constituie secretul ritmului și care dau spectatorului, în ciuda extremei lor rapidități, impresia încetinelii. În momentul în care depășește un record mondial, alergătorul pare să alunece cu încetineală, în timp ce-i vedem pe cei mediocri grăbindu-se în urma lui; cu cît un țăran cosește mai repede și mai bine, cu atît li se pare privitorilor că, așa cum bine se spune, nu se grăbește. Dimpotrivă, spectacolul manevrării mașinilor este, aproape întotdeauna, unul al precipitării mizerabile, din care lipsește orice grație sau demnitate. Stă în firea omului ca, atunci cînd a făcut ceva, să se oprească pentru a-și lua seama, fie și numai prețde o clipită, precum Dumnezeu în Geneză. Această sclipire a gîndului, imobilitate și echilibru, este ceea ce trebuie învățat a fi definitiv suprimat în uzină, atunci cînd muncești. Manevrarea mașinilor nu ajunge la cadența cerută decît dacă gesturile de-o clipă se succed într-o manieră neîntreruptă, aproape ca tic-tacul unui orologiu, fără ca nimic să marcheze vreodată faptul că ceva s-a sfîrșit, iar altceva începe. Acest tic-tac, a cărui posomorîtă monotonie e insuportabil de ascultat prea mult, muncitorul aproape că trebuie să-l reproducă, cu corpul lui. Această înlănțuire neîntreruptă tinde să cufunde într-un fel de somn ce trebuie însă suportat fără să adormi. Nu e doar o tortură; dacă de aici n-ar rezulta decît suferință, răul ar fi mai mic. Orice acțiune umană presupune un mobil care să furnizeze energia necesară pentru a o îndeplini, iar acțiunea e bună sau rea după cum mobilul e elevat sau josnic. Pentru a te putea supune la pasivitatea epuizantă pe care o cere uzina, trebuie să cauți mobiluri în tine însuți, căci aici nu există nici bice, nici lanțuri; bice și lanțuri ar face poate transformarea mult mai ușoară. Înseși condițiile muncii împiedică intervenția altor mobiluri decît teama de mustrări și de concediere, dorința avidă de a aduna cîțiva bănuți și, într-o oarecare măsură, gustul pentru recordurile de viteză. Totul concură la a reaminti de aceste mobiluri și la a le transforma în obsesii; nu se face niciodată apel la ceva mai elevat; de altfel, acestea trebuie să devină obsedante tocmai pentru a fi suficient de eficace. În timp ce aceste mobiluri ocupă sufletul, gîndirea se contractă asupra unui punct temporal pentru a evita suferința, iar conștiința se stinge atît cît o permit necesitățile muncii. O forță aproape irezistibilă, comparabilă cu gravitația, împiedică atunci a simți prezența altor ființe umane care trudesc și ele prin preajmă; e aproape imposibil să nu devii indiferent și brutal, la fel ca sistemul în care ești prins; și, invers, brutalitatea sistemului e reflectată și făcută sensibilă prin gesturile, privirile, vorbele celor pe care îi ai în jurul tău. După o zi petrecută astfel, un muncitor nu are a se plînge decît de-un singur lucru, care nu ajunge la urechile oamenilor străini de această condiție; de altfel, acestora nu le-ar spune nimic, chiar dacă l-ar auzi: timpul i s-a părut fără sfîrșit.
Timpul nu se mai isprăvea, iar el a trăit în exil; și-a petrecut ziua într-un loc unde nu era acasă; mașinile și piesele de prelucrat sînt la ele acasă, iar muncitorul nu e admis aici decît pentru a face ca piesele să întîlnească mașina. Toată atenția le e acordată lor, nu lui; alteori prea multă atenție e îndreptată asupra lui, iar mașinile sînt neglijate. Căci nu arareori vedem ateliere unde șefii sînt ocupați cu hărțuirea muncitorilor și a muncitoarelor, veghind ca aceștia să nu ridice capul măcar pentru a schimba o privire, în timp ce munții de fier vechi sînt lăsați pradă ruginei în curte. Nimic nu este mai amar. Indiferent dacă fabrica se protejează mai bine sau mai rău de pierderi, muncitorul nu se simte acasă. El rămîne aici un străin. Nimic nu este mai puternic în om decît nevoia de a-și apropria, nu juridic, ci prin gîndire, locurile și obiectele printre care își duce zilele, printre care își cheltuie viața; bucătăreasa spune: „bucătăria mea“, grădinarul spune: „peluza mea“ – și e bine că e așa. Proprietatea juridică nu e decît unul dintre mijloacele care pot procura un asemenea sentiment, iar organizarea socială perfectă ar fi cea care, utilizînd acest mijloc, și altele, ar da acest sentiment tuturor ființelor umane. În afara cîtorva cazuri foarte rare, muncitorul nu-și poate apropria nimic cu ajutorul gîndirii atunci cînd se află în uzină. Mașinile nu sînt ale lui; el deservește pe una sau pe alta dintre ele, după cum primește ordinele. Le slujește, nu se slujește de ele. Mașinile nu sînt pentru muncitor un mijloc de a face ca o bucată de metal să capete o anumită formă, muncitorul este pentru ele vehiculul care le aduce piesele în vederea unei operații căreia el îi ignoră raportul cu cele care o preced sau îi succed.
Piesele își au istoria lor, ele trec de la un stadiu de fabricație la altul; muncitorul nu există în această istorie, nu lasă nicio urmă, el nu știe nimic din asta. Dacă ar fi curios, curiozitatea sa n-ar fi încurajată și, de altfel, aceeași durere surdă și permanentă care împiedică gîndirea să călătorească în timp îl împiedică și pe el să călătorească prin uzină și-l țintuiește într-un punct al spațiului și într-un moment prezent. Muncitorul nu știe ce produce și, ca urmare, el nu are sentimentul că a produs ceva, ci mai degrabă că s-a epuizat în gol. Acesta cheltuie în fabrică, uneori pînă la limita extremă, ceea ce are mai bun în el, facultățile sale de a gîndi, de a simți, de a se mișca; muncitorul le cheltuie, de vreme ce iese golit de ele, cu toate că nu a pus nimic din el în această muncă, nici gîndire, nici sentiment, nici chiar, sau poate doar într-o mică măsură, mișcări determinate de el, rînduite de către el în vederea unui scop. Însăși viața iese din el, fără să lase nicio amprentă în jurul lui. Uzina creează obiectele utile, nu muncitorul; iar plata așteptată la cincisprezece zile o dată, la coadă ca într-o turmă, plată imposibil de calculat dinainte în cazul muncii la bucată, datorită arbitrarului și socotelii complicate, pare mai degrabă o pomană decît prețul unui efort. Chiar dacă indispensabil fabricării, muncitorul nu contează mai deloc în acest proces și de aceea orice suferință fizică impusă inutil, orice lipsă de respect, fiecare brutalitate, fiecare umilință, chiar și măruntă, pare să fie o reamintire a faptului că el nu contează și că nu e acasă. Se pot vedea femei așteptînd zece minute dinaintea unei uzine pe-o ploaie torențială, în fața unei porți deschise pe unde trec șefii, deoarece nu este încă ora începerii lucrului; sînt muncitoare, iar această poartă le e mai străină decît ușa oricărei case necunoscute unde, altfel, ar intra să se adăpostească. Niciun fel de intimitate nu-i leagă pe muncitori de locurile și obiectele printre care își epuizează viața, iar uzina face din ei, în propria lor țară, niște străini, niște exilați, niște dezrădăcinați. Revendicările au avut un rol mai mic în ocuparea uzinelor decît nevoia muncitorilor de a se simți, măcar o dată, acasă. Trebuie că viața socială este coruptă pînă la măduvă de vreme ce muncitorii se simt acasă în fabrică atunci cînd fac grevă și străini atunci cînd muncesc. Mai degrabă contrarul ar trebui să fie adevărat. Muncitorii nu se vor simți niciodată acasă în țara lor, nu vor fi membri responsabili ai țării, decît atunci cînd se vor simți acasă în uzină în timp ce muncesc aici.
E dificil să fii crezut cînd nu descrii decît impresii. Totuși, nu se poate descrie altfel nefericirea unei condiții omenești. Nefericirea nu e făcută decît din impresii. Circumstanțele materiale ale vieții, atîta timp cît, la rigoare, ea se poate trăi, nu dau seamă de nefericire, căci circumstanțe echivalente, atașate altor sentimente, ar putea conduce la fericire. Fericirea sau nefericirea este dată de sentimentele atașate circumstanțelor vieții, însă aceste sentimente nu sînt arbitrare, nu sînt impuse sau șterse prin sugestie, ele nu pot fi schimbate decît printr-o transformare radicală a circumstanțelor însele. Pentru a le schimba, acestea trebuie întîi cunoscute. Nimic nu e mai dificil de cunoscut decît nefericirea, aceasta rămîne mereu un mister. Nefericirea este mută, cum spunea un proverb grec. Pentru a-i descoperi adevăratele nuanțe și cauzele lor trebuie să fii pregătit în mod deosebit pentru analiza interioară, iar acesta nu este, în general, cazul celor nefericiți. Chiar și de ești pregătit, însăși nefericirea împiedică această activitate a gîndirii, iar umilința are mereu ca efect producerea unor zone interzise unde gîndirea nu se aventurează, zone acoperite fie de tăcere, fie de minciună. Cînd cei nefericiți se plîng, o fac aproape întotdeauna într-un mod fals, fără să evoce adevărata lor nefericire; și, de altfel, în cazul unei nefericiri profunde și permanente, o foarte puternică pudoare oprește tînguirile. Astfel, fiecare condiție umană nefericită creează o zonă de tăcere în care ființele umane se găsesc exilate ca pe o insulă. Cine reușește să evadeze nu va mai întoarce capul. Excepțiile sînt mai întotdeauna doar aparente. De exemplu, aceeași distanță îl separă de restul muncitorilor pe muncitorul devenit patron sau pe muncitorul devenit militant de profesie în cadrul sindicatului.
Dacă cineva venit din afară ar pătrunde într-una din aceste insule și s-ar supune în mod voluntar nefericirii pentru un timp limitat, dar totuși suficient de lung pentru a fi pătruns de aceasta, și ar povesti ulterior ce i s-a întîmplat, am putea cu ușurințăsă-i contestăm valoarea mărturiei. Am putea spune că acesta a experimentat cu totul altceva decît cei care sînt acolo în permanență. Am avea dreptate dacă acesta s-ar fi îndeletnicit doar cu introspecția; la fel, dacă s-a mulțumit doar să observe. Dar dacă, reușind să uite că vine de altundeva, că se va întoarce altundeva, că nu se află acolo decît pentru o călătorie, el compară necontenit ceea ce el încearcă pe propria piele cu ceea ce citește pe fețele celorlalți, în ochii lor, în gesturile, atitudinile, în vorbele lor, în evenimentele mai mari sau mai mici, se creează în el un sentiment de certitudine, din păcate greu de comunicat. Fețele încordate de angoasa zilei care trebuie străbătută, ochii îndurerați de dimineață în metrou; oboseala profundă, esențială, oboseală a sufletului mai mult decît a trupului, care marchează atitudinile, privirile și colțul buzelor seara la ieșire; privirile și atitudinile de fiară în cușcă atunci cînd, după închiderea anuală de zece zile, uzina își redeschide porțile pentru încă un an interminabil; brutalitatea difuză ce poate fi întîlnită aproape peste tot; importanța acordată de aproape toată lumea detaliilor de mică importanță, însă dureroase prin semnificația lor simbolică, cum ar fi obligația de a arăta un document de identitate la intrare; fanfaronadele lamentabile ce au loc în turmele masate în fața biroului de angajări, care, prin contrast, evocă atîtea umilințe reale; vorbele incredibil de dureroase care uneori scapă, ca din întîmplare, de pe buzele unor bărbați și femei asemenea tuturor celorlalți; ura și dezgustul față de uzină, de locul de muncă, pe care cuvintele și actele le lasă să transpară așa de des și care-și aruncă umbra asupra camaraderiei, împingîndu-i pe muncitori și muncitoare ca, imediat ce ies pe poarta fabricii, să se grăbească fiecare acasă, aproape fără să mai schimbe o vorbă; bucuria, din timpul ocupării uzinei, de a o poseda, prin intermediul gîndirii, străbătîndu-i părțile, mîndria inedită de a o arăta apropiaților și de a le explica unde lucrează, bucurie și mîndrie fugitive care exprimă, prin contrast, într-o manieră atît de clar subliniată, durerile permanente ale gîndirii țintuite; toate agitațiile clasei muncitorești, atît de misterioase spectatorilor, dar, în realitate, atît de ușor de înțeles – cum să nu te încrezi în toate aceste semne, atunci cînd, citindu-le în jurul tău, încerci în tine însuți toate sentimentele ce le corespund?
Uzina ar trebui să fie un loc al bucuriei, un loc în care, chiar dacă e inevitabil ca trupul și sufletul să sufere, sufletul să poată totuși gusta și bucurii, să se hrănească din ele. Pentru a ajunge aici ar trebui schimbate puține lucruri, și totuși, într-un anumit sens, foarte multe. Toate sistemele de reformă sau de transformare a societății sfîrșesc într-o falsitate. Dacă s-ar realiza, acestea ar lăsa răul intact; ele vizează să schimbe prea mult și prea puțin, prea puțin în privința cauzei adevărate a răului, prea mult cît privește circumstanțele care de fapt nu au mare lucru de-a face cu el. Unii anunță o diminuare, de altminteri ridicol de exagerată, a duratei muncii; însă a face din popor o masă de trîndavi care ar fi sclavi două ore pe zi nu este nici de dorit, dacă ar fi posibil, și nici posibil moral, dacă acest lucru ar fi posibil material. Nimeni n-ar accepta să fie sclav două ore pe zi; ca să fie acceptată, sclavia trebuie să dureze suficient în fiecare zi pentru a putea zdrobi ceva în om. Dacă există un remediu posibil, acesta e de un alt ordin, mult mai dificil de conceput. El reclamă un efort de invenție. Trebuie schimbată natura stimulenților muncii. Trebuie diminuate sau abolite cauzele dezgustului, transformat raportul fiecărui muncitor cu funcționarea ansamblului uzinei, raportul muncitorului cu mașina și maniera în care se scurge timpul la lucru.
Nu ar fi bine nici ca șomajul să fie un coșmar fără ieșire, nici ca munca să fie recompensată printr-o revărsare de lux fals și ieftin, care excită dorințele fără să satisfacă nevoile. Aceste două puncte nu sînt deloc contestate. Urmează de aici că teama de concediere și jindul după gologani ar trebui să înceteze să fie stimulenții esențiali care să ocupe fără încetare un loc de prim-plan în sufletul muncitorilor, pentru a fi lăsați să acționeze în mod firesc ca stimulenți secundari. Alți stimulenți ar trebui să stea în prim-plan.
Unul dintre cei mai puternici stimulenți, în orice muncă, e sentimentul că există ceva de făcut și că un efort trebuie îndeplinit. În uzină acest stimulent lipsește adesea cu desăvîrșire, mai cu seamă în privința manevrării mașinilor. Atunci cînd pune de o mie de ori piesa în contact cu unealta unei mașini, muncitorul se regăsește, obosit pe deasupra, în situația unui copil căruia i s-a poruncit să înșire mărgele pe-o ațăca să stea liniștit; copilul ascultă deoarece se teme de pedeapsă și speră să capete o bomboană, însă acțiunea nu are alt sens pentru el în afara supunerii față de ordinul dat de persoana care deține puterea asupra sa. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă muncitorul ar ști limpede, în fiecare zi, în fiecare clipă, ce rol deține ceea ce el face în procesul de fabricație din uzină și ce loc ocupă uzina în care se află în ansamblul vieții sociale. Dacă un muncitor lasă să cadă poansonul unei prese pe o bucată de alamă care, ulterior, va face parte dintr-un dispozitiv destinat metroului, el ar trebui să știe acest lucru și, mai mult, să-și poată reprezenta care va fi locul și funcția acestei bucăți de alamă într-o ramă de metrou, prin ce operațiuni a trecut și va mai trece pînă ce va putea să fie montată. Nu este vorba, firește, de a ține prelegeri fiecărui muncitor în parte înainte de începerea lucrului. Ceea ce e posibil este ca, din timp în timp, să se organizeze vizite ale uzinei pe grupuri de muncitori și cu rîndul, timp de cîteva ore plătite la tariful obișnuit. A le permite muncitorilor să-și aducă familiile în cadrul acestor vizite ar fi și mai bine. E oare normal ca o femeie să nu poată vedea vreodată locul unde soțul ei cheltuie ce-i mai bun din el ziua întreagă, și asta în fiecare zi? Orice muncitor ar fi bucuros și mîndru să le arate soției și copiilor locul unde muncește. Ar fi bine, de asemenea, ca fiecare muncitor să vadă, din cînd în cînd, finalizat lucrul la fabricarea căruia a contribuit într-o măsură oricît de mică și să i se explice exact ce contribuție a avut el. Firește, problema se pune în mod diferit pentru fiecare uzină, pentru fiecare proces de fabricație, astfel încît, plecînd de la aceste cazuri particulare, se pot găsi metode infinit de variate pentru a stimula și satisface curiozitatea muncitorilor privind propria lor activitate. Nu e nevoie de un mare efort de imaginație, cu condiția să fie conceput cu claritate scopul, care este acela de a sfîșia vălul pe care-l așază banul între muncitor și muncă. Muncitorii cred, cu felul acela de credințăcare nu se exprimă în cuvinte, care ar deveni absurdă exprimată astfel, dar care impregnează toate sentimentele, că truda lor se transformă în bani, din care o mică parte le revine lor și partea cea mare se duce la patron. Muncitorii trebuie făcuți să înțeleagă, nu cu acea parte superficială a inteligenței pe care o aplicăm adevărurilor evidente – căci în felul acesta ei înțeleg deja –, ci cu tot sufletul și, pentru a ne exprima astfel, chiar cu trupul, în fiece moment al trudei lor, că ei fabrică obiecte care sînt reclamate de nevoile sociale și că au un drept limitat, dar real, de a fi mîndri de asta.
E adevărat că muncitorii nu fabrică în mod veritabil obiecte, în măsura în care ei se limitează să repete îndelung o combinație de cinci sau șase gesturi simple, mereu aceleași. Acest lucru trebuie să dispară. Atîta timp cît lucrurile vor sta în felul acesta, orice am face, va exista mereu în sînul vieții sociale un proletariat dezonorat și plin de ură. E adevărat că anumite ființe umane înapoiate mintal sînt în mod natural apte pentru acest gen de muncă; însă nu este adevărat că numărul lor este egal cu al ființelor umane care sînt obligate să lucreze astfel, departe de asta. Drept dovadă stă faptul că dintr-o sută de copii născuți în familiile burgheze proporția celor care, odată adulți, nu execută decît sarcini mașinale este mult mai mică decît proporția calculată pentru o sută de copii de muncitori, cu toate că repartiția aptitudinilor este, în medie, aproape aceeași. Remediul nu este dificil de găsit, cel puțin într-o perioadă în care metalul nu lipsește. De fiecare dată cînd un proces de fabricație necesită repetiția unei anumite combinații de mișcări simple, aceste mișcări ar putea fi îndeplinite fără excepție de o mașină automată. Se utilizează de preferințăoamenii deoarece omul e o mașină care ascultă de voce și pentru că este suficient ca un om să primească un ordin ca să substituie, într-un anumit moment dat, o anumită combinație de mișcări alteia. Există însă mașini automate cu funcții multiple, care pot trece de la un proces de fabricație la un altul doar prin înlocuirea unei came. Acest tip de mașini sînt încă noi și încă puțin dezvoltate, nimeni nu știe încă pînă unde vor putea fi dezvoltate, dacă ne străduim. Ar putea atunci să apară anumite lucruri pe care le-am numi mașini, dar care din punctul de vedere al omului care muncește ar fi exact opusul majorității mașinilor utilizate acum; nu este rar ca același cuvînt să acopere realități contradictorii. Un manipulant specializat nu participă decît la repetiția automată a mișcărilor, în timp ce mașina pe care o slujește conține, imprimată și cristalizată în metal, toată partea de complexitate și de inteligențăpe care o comportă procesul de fabricație aflat în curs. O asemenea răsturnare este împotriva naturii, este o crimă. Însă dacă un om are în sarcină reglarea unei mașini automate și realizarea de fiecare dată a camelor corespunzătoare pieselor ce trebuie fabricate, acesta ar asuma, pe de o parte, efortul de reflecție și calcul al complexității și, pe de alta, un efort manual care necesită, precum acela al artizanilor, o adevărată îndemînare. Un asemenea raport între mașină și om este pe deplin satisfăcător.
Timpul și ritmul sînt factorii cei mai importanți ai problemei muncitorești. Desigur, munca nu e joc; e în același timp inevitabil și potrivit ca în muncă să existe monotonie și plictiseală și, de altfel, nu există nimic mărețpe acest pămînt, în niciun domeniu, fără o parte de monotonie și plictiseală. Există mai multă monotonie într-o misă gregoriană sau într-un concert de Bach decît într-o operetă. Această lume în care sîntem căzuți există în mod real; sîntem în mod real carne; am fost aruncați în afara eternității și trebuie în mod real să străbatem timpul, cu chin, minut după minut. Acest chin ne-a fost dat nouă, iar monotonia muncii nu-i este decît una dintre forme. Însă nu-i mai puțin adevărat că gîndirea noastră e făcută pentru a domina timpul și că această vocație trebuie păstrată intactă în fiecare ființăumană. Succesiunea absolut uniformă și, în același timp, variată și mereu surprinzătoare a zilelor, lunilor, anotimpurilor și anilor este pe măsura chinului și a măreției noastre. Tot ceea ce, printre lucrurile omenești, este, într-o oarecare măsură, bun și frumos reproduce, la o scară sau alta, acest amestec de uniformitate și varietate; tot ceea ce se depărtează de asta este rău și degradant. Munca țăranului respectă cu necesitate acest ritm al lumii; activitatea muncitorului, prin chiar natura sa, este, în bună măsură, independentă de el, însă ar putea s-o imite pe cea a țăranului. Numai că în uzine se petrece exact contrarul. Uniformitatea și varietatea se amestecă și aici, dar acest amestec e opusul celui al soarelui și al astrelor; soarele și astrele umplu de dinainte timpul cu cadre înzestrate cu o varietate limitată și rînduite ca reîntoarceri regulate, cadre destinate să găzduiască o varietate infinită de evenimente absolut imprevizibile și parțial dezordonate; dimpotrivă, viitorul celui care muncește în uzină este gol, datorită imposibilității de a prevedea, și mai mort decît trecutul, din cauza identității clipelor care se succed ca tic-tacul unui orologiu. O uniformitate care imită mișcările orologiului, și nu pe ale constelațiilor, o varietate care exclude orice regulă și, prin urmare, orice previziune, toate acestea constituie un timp în care omul nu poate locui, nu poate respira.
Doar transformarea mașinilor poate face astfel încît timpul muncitorilor să nu mai semene cu cel al orologiilor. Însă asta nu e de ajuns; trebuie ca viitorul să se deschidă în fața muncitorului printr-o anumită posibilitate de previziune, astfel încît acesta să aibă sentimentul că avansează în timp, că merge, cu fiecare efort, către o anumită realizare [achèvement]. În prezent, efortul pe cale să fie depus nu-l duce nicăieri, doar la sfîrșitul programului, însă, cum o zi de muncă îi urmează mereu alteia, isprăvirea [achèvement] manifestată aici nu e nimic altceva decît moartea; el nu-și poate reprezenta o altă finalitate decît salariul în cazul plății la bucată, ceea ce-l constrînge la obsesia acumulării fiecărui bănuț. A deschide un viitor pentru muncitori în reprezentarea viitorului muncii este o problemă care se pune de fiecare dată altfel, pentru fiecare caz particular. În general, soluția acestei probleme implică, pe lîngă o anumită cunoaștere a funcționării ca întreg a uzinei de către fiecare muncitor, și o organizare a ei care să comporte o anumită autonomie a atelierelor fațăde birourile de conducere și a fiecărui muncitor fațăde atelierul din care face parte. Pentru viitorul apropiat, fiecare muncitor ar trebui, pe cît posibil, să știe cît de cît ce va avea de făcut în următoarele opt sau cincisprezece zile și chiar să poată alege întrucîtva în privința ordinii de înfăptuire a diferitelor sarcini. Pentru viitorul îndepărtat, muncitorul ar trebui să fie în măsură să stabilească unele jaloane, firește într-o manieră mai puțin extinsă și precisă decît patronul, dar cumva similar cu acesta. În acest fel, fără ca drepturile sale efective să fi sporit cu ceva, muncitorul va resimți acel sentiment al proprietății de care e însetat sufletul omului și care, fără a diminua truda, abolește dezgustul.
Asemenea reforme sînt dificile, iar anumite circumstanțe ale perioadei în care ne aflăm sporesc dificultățile. În schimb, nefericirea era indispensabilă pentru a face sensibil că o schimbare trebuie făcută. Principalele obstacole sînt în suflete. E greu să învingi frica și disprețul. Muncitorii, cel puțin majoritatea, au dobîndit, după mii de răni, o amărăciune aproape de nevindecat, care face ca aceștia să privească orice le vine de sus, mai cu seamă de la patroni, ca pe o capcană; această neîncredere maladivă care sterilizează orice efort de îmbunătățire a condiției lor nu poate fi învinsă decît cu răbdare și perseverență. Mulți patroni se tem că orice tentativă de reformă, oricît de inofensivă ar fi ea, aduce resurse suplimentare liderilor, cărora le atribuie, fără excepție, tot răul din societate și pe care și-i reprezintă oarecum ca pe niște monștri mitologici. Le e foarte greu să admită că ar exista și în cazul muncitorilor anumite regiuni superioare ale sufletului care ar acționa în sensul ordinii sociale dacă li s-ar aplica stimulentele convenabile. Și chiar și atunci cînd ar fi convinși de utilitatea reformelor indicate, patronii ar manifesta rețineri date de grija exagerată pentru secretul industrial; și totuși experiența i-a învățat că amărăciunea și ostilitatea surdă, adînc înfundate în sufletul muncitorilor, ascund pericole mult mai mari pentru ei decît curiozitatea concurenților. De altminteri, efortul de a îndeplini această transformare nu ține numai de patroni sau de muncitori, ci vizează întreaga societate; în primul rînd școala ar trebui concepută într-un mod cu totul nou, astfel încît aceasta să formeze oameni capabili să înțeleagă ansamblul muncii pe care o efectuează. Acest lucru nu înseamnă că ar trebui coborît nivelul studiilor teoretice, ci mai degrabă contrarul; ar trebui să se facă mai mult pentru a provoca trezirea inteligenței; însă, în același timp, învățămîntul ar trebui să devină mult mai concret.
Răul care trebuie vindecat interesează, astfel, întreaga societate. Nicio societate nu poate fi stabilă cînd o largă categorie de muncitori lucrează zi de zi, întreaga zi, cu dezgust. Acest dezgust în muncă alterează în muncitor întreaga concepție a vieții, toată viața sa. Umilirea degradantă care însoțește fiecare dintre eforturile lor caută o compensație într-un fel de imperialism muncitoresc întreținut de propagandele izvorîte din marxism; dacă un om care fabrică buloane ar resimți, atunci cînd lucrează, o mîndrie legitimă și limitată, acest lucru nu ar provoca artificial în forul interior al muncitorului orgoliul nelimitat dat de gîndul conform căruia clasa din care face parte e destinată să facă istoria și să domine totul. Același lucru e valabil și pentru concepția privind viața privată și, în primul rînd, cea a familiei și a raporturilor dintre sexe; trista epuizare a muncii în uzină lasă un gol care cere să fie și nu poate fi umplut decît de juisări rapide și brutale, iar coruperea care rezultă de aici e contagioasă pentru toate clasele societății. Corelația nu este, la prima vedere, evidentă, însă ea totuși există; familia nu va fi în mod veritabil respectată la poporul acestei țări atîta timp cît o parte a acestuia va munci continuu cu dezgust.
Foarte mult rău a venit de la uzine, iar acest rău trebuie corectat în uzine. E dificil, dar totuși poate că nu și imposibil. Ar trebui, în primul rînd, ca specialiștii, ingineri și toți ceilalți, să aibă la inimă îndeajuns de mult nu doar construcția de obiecte, ci și să evite să distrugă oamenii. Nu să-i domesticească, nici măcar să-i facă fericiți, ci doar să nu-l constrîngă pe niciunul să se umilească
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu