Primul detaliu ce face servitutea palpabilă în timpul unei zile este ceasul de pontaj. Drumul de acasă la uzină e dominat de faptul că trebuie să fii acolo înainte de o secundă mecanic determinată. Degeaba ajungi cu cinci sau zece minute mai repede; scurgerea timpului apare prin acest fapt ca nemiloasă, nelăsînd niciun pic de loc hazardului. De-a lungul unei zile de muncă, aceasta e prima pecete a unei reguli a cărei brutalitate domină întreaga existență petrecută printre mașini.
Nu suferințele legate de muncă, nu, pe acelea putem fi mîndri că le suportăm, ci suferințele inutile. Ele rănesc sufletul pentru că în general nu te gîndești să mergi să te plîngi. Și se știe că nu-ți dă prin minte. Știi dinainte cu certitudine c-o să ți se dea peste nas și c-o vei încasa în tăcere. A vorbi ar însemna a căuta umilirea. Adesea, dacă un muncitor nu poate îndura ceva, va prefera să tacă și să-și ceară plata. Asemenea suferințe în ele însele sînt adesea foarte blînde; dacă ajung amare, este pentru că de fiecare dată cînd le simți, și le simți fără încetare, faptul că ai vrea atît de tare să uiți, că nu te simți acasă la fabrică, că nu te poți instala aici, că nu ești decît un străin admis ca un simplu intermediar între mașini și piesele prelucrate, faptul acesta ajunge să vatăme corpul și sufletul. În această vătămare, carnea și gîndirea se chircesc. E ca și cum cineva ți-ar repeta la ureche în fiecare minut, fără ca tu să-i poți replica: „Nu însemni nimic aici. Nu contezi. Ești aici ca să te supui, să înduri tot și să taci“. O asemenea repetiție e aproape irezistibilă. Ajungi să recunoști, în adîncul sufletului, că nu valorezi nimic. Toți sau aproape toți muncitorii de uzină, chiar și aceia cu cele mai independente atitudini, au ceva imperceptibil în mișcări, în privire și mai ales în colțul gurii, care exprimă că au fost siliți să se nesocotească întru totul.
Ceea ce-i constrînge cel mai mult la asta e maniera în care ei au a suporta ordinele. Se neagă adesea că muncitorii suferă din cauza monotoniei muncii lor, deoarece s-a observat că adesea, pentru ei, o schimbare în procesul de fabricație e contrariantă. Totuși, pe parcursul unei lungi perioade de muncă monotonă dezgustul invadează sufletul. Schimbarea produce ușurare și contrarietate în același timp. Contrarietate puternică uneori, în cazul muncii cu plata la bucată, datorită scăderii cîștigului și fiindcă este un obicei și aproape o convenție să se acorde mai multă importanță banului, lucru clar și măsurabil, decît sentimentelor obscure, insesizabile, inexprimabile, care pun stăpînire pe suflet în timpul lucrului. Dar chiar și dacă munca e plătită cu ora există contrariere, iritare, datorită felului în care e ordonată schimbarea. Noul fel de muncă este impus dintr-odată, fără pregătire, sub forma unui ordin căruia trebuie să i te supui imediat și fără crîcnire. Cel care se supune astfel resimte atunci brutal că timpul său e fără întrerupere la dispoziția altuia. Micul meșteșugar care are un atelier de mecanică și care știe că trebuie să termine în cincisprezece zile atîția arbori cotiți, atîtea robinete, atîtea biele, nu dispune nici el arbitrar de timpul său. Dar cel puțin, odată comanda preluată, el este cel care hotărăște dinainte orarul de muncă al zilelor sale. Dacă șeful măcar i-ar spune muncitorului, cu o săptămînă sau două înainte: vreme de două zile vei produce biele, apoi arbori cotiți și așa mai departe, muncitorul tot trebuie să se supună, dar atunci ar putea cuprinde cu gîndul viitorul apropiat, să-l anticipeze, să-l posede. Însă nu așa se petrec lucrurile în uzină. Din momentul pontării la intrare pînă la acela al pontării de ieșire, ești în fiecare clipă în situația de a ți se da ordine. Întocmai ca un obiect inert ce poate fi mutat dintr-o parte în alta în orice clipă. Dacă muncești la o piesă care îți mai ia încă două ore, nu te poți gîndi la ce vei face peste trei ore fără ca mintea să nu aibă de făcut un ocol ce o forțează să treacă pe la șef, fără să fii silit să-ți repeți că ești supus ordinelor; dacă faci zece piese pe minut, e deja la fel pentru următoarele cinci minute. Dacă presupui că poate nu va apărea niciun ordin, dat fiind că ordinele sînt singurul factor de diversitate, a le elimina din gînd înseamnă a te condamna la imaginarea unei repetiții neîntrerupte de piese mereu identice, a unor zone posomorîte și deșertice pe care gîndirea nu le poate parcurge. În realitate, este adevărat, mii de mici incidente vor popula acest deșert, însă, înscrise în ora care se scurge, ele nu intră la socoteală în reprezentarea pasului următor. Dacă gîndirea vrea să evite această monotonie, să-și imagineze o schimbare, deci un ordin brusc, ea nu poate călători de la momentul prezent la unul care urmează fără să treacă printr-o umilință. Astfel, gîndirea se contractă. Această repliere asupra prezentului produce un fel de stupoare. Singurul viitor suportabil pentru gînd, dincolo de care nu are forța să treacă, este acela care, atunci cînd ești pe deplin la treabă, separă momentul în care te afli de acela al isprăvirii piesei la care lucrezi, dacă ai norocul să fie una care cere un timp mai lung pentru a fi făcută. Uneori, munca te absoarbe îndeajuns pentru ca gîndul să se mențină de la sine între aceste limite. Atunci nu suferi. Dar seara, odată ieșit [din schimb], și mai ales dimineața, cînd te îndrepți spre locul de muncă și spre ceasul de pontaj, e greu să te gîndești la ziua care va trebui parcursă. Iar duminică seara, cînd ai dinaintea ochilor nu o zi, ci o întreagă săptămînă, viitorul este ceva prea întunecat, prea apăsător, sub care gîndirea se încovoaie.
Monotonia unei zile la uzină, chiar dacă nu e întreruptă de nicio schimbare a muncii, e presărată cu mii de mici incidente ce populează fiecare zi și fac din ea o nouă poveste, dar, la fel cum se întîmplă cu schimbările în muncă, aceste incidente mai mult rănesc decît alină. Ele înseamnă mai totdeauna reduceri de salariu pentru cei plătiți la bucată, astfel că nu sînt ceva de dorit. Dar adesea aceste incidente rănesc prin ele însele. Angoasa pe care ele o răspîndesc se difuzează în toate momentele muncii, se concentrează aici: angoasa de a nu lucra suficient de repede, iar atunci cînd, așa cum se întîmplă adesea, ai nevoie de altcineva pentru a putea continua, de un contramaistru, de un magazioner, de mecanicul de întreținere, sentimentul dependenței, al neputinței și al nimicniciei în fața celorlalți de care depinzi poate deveni atît de dureros, încît smulge lacrimi bărbaților la fel ca femeilor. Posibilitatea continuă a unor asemenea incidente, precum: opritul mașinii, faptul că o cutie cu piese este de negăsit ș.a.m.d., nu numai că nu diminuează povara monotoniei, dar îi înlătură și remediul pe care în general îl aduce cu sine, și anume puterea de a alina și de a legăna gîndurile așa încît acestea să nu mai fie, într-o oarecare măsură, sensibile. O ușoară angoasă împiedică acest efect de alinare și forțează conștientizarea monotoniei, deși conștientizarea ei este de nesuferit. Nimic nu e mai rău decît amestecul între monotonie și hazard; cel puțin atunci cînd hazardul este angoasant, cele două se agravează unul pe celălalt. El este angoasant la uzină prin aceea că nu este recunoscut; teoretic, deși toată lumea știe că nu-i așa, cutia unde să pui piesele prelucrate nu lipsește niciodată, mecanicii de întreținere nu te fac niciodată s-aștepți și orice încetinire în producție este din cauza muncitorului. Gîndirea trebuie să fie mereu aptă să urmărească cursul monoton al gesturilor repetate la nesfîrșit și, în același timp, să găsească în ea însăși resurse pentru a face fațăla neprevăzut. O obligație contradictorie, imposibilă, epuizantă. Corpul este uneori epuizat seara, la ieșirea din uzină, însă gîndirea este mereu așa, ea e și mai obosită. Oricine a simțit această epuizare și nu a uitat-o o poate citi în ochii mai tuturor muncitorilor ieșind seara, în șiruri, din uzină. Ce bine ar fi ca, la intrare, odată cu cartela de pontaj, să-ți poți lăsa și sufletul, pentru a-l recupera apoi intact la ieșire! Dar se produce contrarul. Îl iei cu tine în uzină, unde suferă. Iar seara, această epuizare aproape că l-a desființat și orele libere sînt în zadar.
Unele incidente, în timpul muncii, aduc într-adevăr bucurie, chiar dacă diminuează salariul. Mai întîi cazurile, rare, în care primești din partea altuia, cu această ocazie, o mărturie prețioasă de camaraderie; apoi toate dățile în care reușești să te descurci cu bine tu însuți. Cît timp ești creativ, cît timp depui eforturi, în timp ce păcălești obstacolele, sufletul e ocupat cu un viitor care nu depinde decît de el.
Cu cît într-o muncă e mai probabil să te întîlnești cu astfel de dificultăți, cu atît e inima mai ușoară. Dar această bucurie e incompletă prin lipsa oamenilor, camarazi sau șefi, care să judece și să aprecieze valoarea a ceea ce ai reușit. Aproape întotdeauna, atît șefii, cît și camarazii însărcinați cu alte operațiuni asupra acelorași piese se preocupă numai de piese, și nu de dificultățile învinse. Această indiferențăprivează de căldura umană de care e mereu nevoie, măcar un pic. Chiar și omul cel mai puțin dornic să-și satisfacă amorul propriu se simte prea singur într-un loc unde se știe că ceilalți nu sînt interesați decît de ce-a făcut și niciodată de felul în care a reușit să facă acel lucru. Astfel, bucuriile muncii se văd retrogradate la rangul de impresii neexprimate, fugitive, ce dispar odată ce se nasc; tovărășia dintre muncitori, neajungînd să se lege, rămîne o dorință informă, iar șefii nu sînt oameni care să conducă și să supravegheze alți oameni, ci organele unei subordonări impersonale, brutale și reci ca fierul. Este adevărat, persoana șefului intervine în acest raport de subordonare, dar numai datorită toanelor. Iar brutalitatea impersonală și toanele, departe de a se tempera, se agravează reciproc, precum monotonia și hazardul.
În zilele noastre, nu doar în magazine, în piețe sau în schimburile comerciale, produsele sînt singurele care contează, iar nu munca ce stă în spatele lor. În uzinele moderne lucrurile stau la fel, cel puțin la nivelul muncitorului. Cooperarea, înțelegerea, aprecierea reciprocă în muncă sînt aici monopolul sferelor superioare. La nivelul muncitorului, raporturile stabilite între diferitele posturi, diferitele funcții, sînt raporturi între lucruri, și nu între oameni. Piesele circulă însoțite de fișele lor, cu indicația numelui, a formei, a materiei prime; ai putea chiar crede că ele sînt persoanele și muncitorii sînt piese ce pot fi înlocuite între ele. Ele au o stare civilă; iar atunci cînd, așa cum e cazul unor mari uzine, trebuie arătată la intrare o carte de identitate pe care ai o poză și un număr pe piept, ca ocnașii, contrastul este un simbol dureros ce rănește.