Chavez, Basescu si Rosia Montana

Fiindca se discuta foarte mult in ultima perioada despre exploatarea aurului de la Rosia Montana,  tema adusa in prim plan cu insistenta de Basescu, care vrea cu tot dinadinsul sa cedeze aurul din Apuseni ununi off-shore dubios din Barbados , via Canada, ce si-au tras numele RMCG, hai sa vedem ce decizii se iau pe alte meleaguri cand e vorba de aur.

Iata-l deci pe Hugo Chavez, mult blamatul "dictator" (numit astfel de catre unchiul Sam, oligarhia corporatista americana, si slugoii lor), ca a luat decizia nationalizarii minelor de aur din tara sa:

 Presedintele Venezuelei a semnat marti, 24 august, 2011,  in cadrul unui Consiliu de ministri, un decret de lege ce prevede nationalizarea exploatarilor aurifere si a activitatilor conexe acestora. Hugo Chavez a asigurat ca acest demers “va consolida economia nationala.”

Conform Agentiei de Presa venezueleana, aceasta lege are drept scop reglementarea regimului minelor si a rezervelor de aur, precum si rezervarea in favoarea Statului a tuturor activitatilor afiliate utilizarii acestui metal.

In conformitate cu primul articol al legii, aceasta stabileste, de asemenea, crearea unor societati comerciale mixte, cu un control majoritar de stat pentru explorarea si exploatarea aurului “in scopul atenuarii efectelor severe ale modelului minier capitalist, caracterizat prin degradarea mediului, non-conformitatea cu amenajarea teritoriului, atentat asupra demnitatii si sanatatii minerilor si locuitorilor din comunitatile invecinate “.

Chávez a subliniat faptul ca “se urmareste conexiunea dintre activitatea de exploatare a rezervelor de aur si implementarea politicilor publice, care are ca rezultat bunastarea poporului, protectia mediului si dezvoltarea nationala.”

Sursa: www.intereconomia.com

Initiativa presedintelui venezuelean se inscrie intr-o campanie de nationalizare a sectoarelor de interes public, declansata in 1999. Acesta a trecut in proprietatea statului sectorul energetic si sistemele de telecomunicatii, a reformat sistemul de sanatate si a nationalizat uriasele zacaminte de petrol din bazinul raului Orinoco, dand astfel o grea lovitura mai multor companii multinationale care detineau dreptul de exploatare a titeiului din regiune. Zona de 55.000 de kilometri patrati adaposteste unul dintre cele mai bogate rezervoare de petrol de pe Pamant.

Un anarhist: Noah Chomsky

"Întregul sistem educaţional şi de pregătire profesională, este un filtru extrem de elaborat, care pur şi simplu elimină persoanele care sunt prea independente şi care sunt capabile să gândească şi care nu ştiu cum să accepte obedienţa, fiindcă sunt o ameninţare la adresa oricărei instituţii statale." Noah Chomsky


Lui Chomsky, un anarho-sindicalist şi militant neobosit de stânga, al cărei crez a fost expus strălucit în cartea Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media (1988), i s-a dedicat filmul  Noam Chomsky - Rebel Without A Pause, un postludiu revelator al farsei morbide organizate de americani în septembrie 2001 şi un preludiu uimitor de lucid şi vizionar al crimelor ce urmau a fi iniţiate începând cu luna martie, sub umbrela cinică a denumirii "Iraqi Freedom", de coaliţia sinistră condusă de tandemul Bush-Blair.

Filmul este caracterizat de revelarea avidităţii oamenilor pentru analize alternative ale geopoliticii şi puterii, diferite de cele oferite de obedienta mass media, reamintind cenzura la care a fost supus Chomsky, dar declarând onest că "presiunea asupra mass media are efect", fiindcă dezvoltarea fără precedent a industriei de propagandă, începând cu primul război mondial, a condus la subordonarea acesteia prin reclamă şi concentrarea capitalului, conducând implicit la modelarea aberantă a opiniei publice, prin procesul numit "fabricarea consimţământului".

Nu mai avem foarte multe scuze la dispoziţie, care să ne mai justifice inerţia intelectuală sau incapacitatea de a ne menţine o poziţie verticală, prin informare corectă, fiindcă şansele unei eventuale rezistenţe au crescut simţitor, o dată cu evoluţia internetului şi a comunicaţiilor electronice, dacă vom reuşi să conştientizăm că:

"Reclama publicitară există pentru un scop anume. Acesta este de a transforma oamenii în creaturi, a căror unică grijă în viaţă este să golească cinci cărţi de credit şi să nu acorde atenţie la ceea ce se întâmplă în lume, lăsându-i pe indivizii bogaţi şi puternici să facă ce doresc, fără să intervină cumva."

Chomsky este unul dintre cei ce se opun fervent "războiului global contra drogurilor" al SUA, susţinând că limbajul oficial folosit este unul înşelător, mai ales atunci când se referă la "războiul contra anumitor droguri".

Într-un interviu din 1999, argumenta că atât timp cât plante ca tutunul sunt ignorate complet în declaraţiile guvernamentale, alte plante precum canabisul sunt atacate, fiindcă nu oferă perspectiva unor profituri statale sau corporatiste, întreaga atitudine oficială fiind de fapt o metodă de control a populaţiei sărace.

El afirma, citez:

"Politica internă antidrog a SUA îşi ignoră propriile obiective, iar politicienii sunt perfect conştienţi de acest fapt. Dar dacă nu este vorba de reducerea abuzului de astfel de substanţe, atunci despre ce este vorba ? Reiese cât se poate de clar, atât din acţiunile curente, cât şi din înregistrările istorice, că există tendinţa de a criminaliza anumite substanţe, atunci când pot fi asociate unor aşa-zise clase sociale periculoase, scopul final fiind generarea de tehnici de control social."

În ceea ce priveşte aşa-zisa ucidere a lui Osama Bin Laden,  Chomsky consideră că Statele Unite au acţionat în mod necorespunzător, declarând:

"Ne-am putea întreba cum am fi reacţionat, în cazul în care trupele de comando irakiene ar fi aterizat acasă la George W. Bush, asasinându-l şi aruncându-i trupul în Oceanul Atlantic. Fără dubiu, crimele sale le depăşesc cu mult pe cele ale lui Bin Laden, iar el nu este doar un "suspect", ci fără îndoială este cel care a dat ordinele pentru a comite 'suprema crimă internaţională, ce diferă de celelalte crime de război, doar prin faptul că include în sine acumularea răului în plenitudinea sa' (citând Tribunalul de la Nuremberg), pentru care au fost spânzuraţi criminalii nazişti: sute de mii de morţi, milioane de refugiaţi, distrugerea unei mari părţi a ţării, amarul conflict sectar ce s-a răspândit în tot restul regiunii."

În privinţa lui John F. Kennedy, întotdeauna m-a deranjat contrastul evident dintre iresponsabilitatea confruntării cu Nikita Hruşciov, care a condus la "criza rachetelor cubaneze", din octombrie-noiembrie 1962 şi aura romantică de opozant al războiului din Vietnam.

O dată demontat mitul de pacifist - care se pare că a fost clădit ulterior, pentru a-i consolida imaginea de martir - prin negarea intenţiei sale de a ieşi din Vietnam, actele sale din toamna lui 1962 se prezintă în cu totul altă lumină, ce corespunde unor idei stupide ca doctrina Monroe sau, mai nou, "doctrina distrugerii mutuale asigurate" sau "a interdicţiei nucleare", ce caracterizează mult mai bine hegemonismul tembel american, salvarea întregii lumi datorându-se tăriei de caracter a unui ofiţer sovietic, Vasili Alexandrovici Arhipov, secundul submarinului B-59, care şi-a păstrat cumpătul, deşi erau atacaţi cu grenade antisubmarin lansate de distrugătoarele americane din escadra ce impunea blocada, refuzând să lanseze rachetele nucleare la ordinul comandantului său, căpitanul Valentin Grigorievici Savitsky.

Fără a-şi nega vreodată originile evreieşti, Chomsky nu a ezitat să critice guvernul israelian şi suporterii săi americani, datorită tratamentului inuman aplicat populaţiei palestiniene, argumentând:

"Suporterii Israelului sunt, în realitate, suporterii degenerării sale morale şi, probabil, ai distrugerii sale finale... fiindcă opţiunea Israeliană a expansiunii în detrimentul securităţii, ar putea foarte bine conduce exact la această consecinţă."

Chomsky a fost în dezacord şi cu crearea unui stat exclusiv israelit, spunând:

"Nu cred că statul israelit sau creştin sunt concepte potrivite. La fel de mult aş obiecta şi la transformarea SUA în stat exclusiv creştin."

Poziţia sa fermă şi cinstită nu a scăpat neobservată, desigur.

În data de 16 mai 2010, a fost reţinut de autorităţile israeliene şi i s-a refuzat intrarea în West Bank, via Iordania, purtătorul de cuvânt al guvernului declarând, mincinos, că întreg incidentul s-a datorat unui ofiţer de la frontieră, care şi-a depăşit atribuţiile, în timp ce Noam Chomsky a declarat că oficialul Ministerului de Interne care l-a interogat, primea instrucţiuni direct de la superiorii săi.

"Unica justificare pentru existenţa instituţiilor represive este sărăcia materială şi culturală. Dar, asemenea instituţii, în anumite etape ale istoriei, pot perpetua şi induce atât de multe lipsuri, încât pot ameninţa însăşi supravieţuirea speciei umane."

sursa

Citate...anarhiste

"Proletarians, brutalized by the dogma of work, listen to the voice of these philosophers, which has been concealed from you with jealous care: A citizen who gives his labor for money degrades himself to the rank of slaves." - Lafargue


"Let every dirty, lousy tramp arm himself with a revolver or knife on the steps of the palace of the rich and stab or shoot their owners as they come out. Let us kill them without mercy, and let it be a war of extermination and without pity" - Lucy Parsons


"When I watch news tapes of the Intifada from Palestine, and see the Arab kids throwing stones at Israeli tanks, I always have fun watching for the kids who are lefthanded, because lefthanders have kind of a natural curveball. [...] Incidentally, I also noticed that Arab kids usually throw in a high arc, whereas the Catholic kids in Northern Ireland throw more of a line drive. Either way is all right with me as long as they're accurate. Kids are great" - George Carlin, When Will Jesus Bring the Pork Chops?


"Martin Luther King and most other saints have been able to attain a state of total love which makes them want to save their enemy as well as the oppressed. I think, had King lived, he would have reached a higher stage of humanity, that of the revolutionary. The revolutionary has a passionate love for humanity, and a passionate hatred for his enemy." - Roxanne Dunbar


"There are some others who are scared to death of revolution, scared to death off rebellion. You sticklers for convention, you toadies are all curled up inside your revision shells. At the first whiff of rebellion, you become scared and nervous. A revolutionary is a monkey king whose golden rod is might, whose supernatural powers are far reaching and whose magic is omnipotent [...] We are wielding our golden rods, displaying our supernatural powers and using our magic in order to turn the old world upside down, smash it into pieces, create chaos, and make a tremendous mess - and the bigger the better!" - Red Guards


"Fighting street demonstrations, even wildcat strikes; every extra-institutional political action increases tension. But is the purpose of revolutionaries to lessen tensions? [...] At this rate everything illegal will be a provocation. And we would also say the revolution is, roughly speaking, illegal" - Italian anarchists in defense of the Red Brigades, 1974


"Philosophers have hitherto only interpreted the world in various ways; the point is to change it." - Marx


"Slackers might look like the left-behinds of society, but they are actually one step ahead, rejecting most of society and the social hierarchy before it rejects them. The dictionary defines slackers as people who evade duties and responsibilities. A more modern notion would be people who are ultimately being responsible to themselves and not wasting their time in a realm of activity that has nothing to do with who they are or what they might be ultimately striving for." - Richard Linklater

Londra, fata cu reactiunea: Daţi afară din locuinţele de stat

Reacţia autorităţilor britanice a fost cumplită pentru cei vinovaţi, în majoritate cetăţeni englezi de culoare şi aflaţi sub limita sărăciei. Guvernul a decis ca toate familiile care au avut vreun membru implicat în evenimentele sângeroase şi care locuiau în locuinţe de stat să fie evacuate. Adică toată familia a plătit pentru că un fiu, frate sau nepot a participat la jafurile şi distrugerile respective. Intervenţia Guvernului a fost pozitivă oprind barbariile, reţinându-i şi arestându-i pe cei implicaţi, însă pedepsirea unor familii întregi este considerată de opinia publică londoneză ca fiind o măsură exagerat de dură. „Nu poţi să dai afară din casele de la stat familii întregi pentru că la acea adresă locuieşte şi câte o persoană implicată în cele întâmplate. Această decizie va face lucrurile să se înrăutăţească, nu rezolvă problema acelor oameni nici măcar pentru moment”, explică Mihaela Elisabeta, o altă româncă având mulţi ani de domiciliu la Londra.

Un alt aspect comentat pe toate feţele de o parte a populaţiei renumitei metropole engleze este legat de faptul că Marea Britanie este, ca orice ţară mare, capabilă de a-şi rezolva singură problemele, fără a fi nevoie de intervenţii din afară, aşa cum se întâmplă în cazurile altor ţări. Se comentează, spre exemplu, că dacă în ţările din Africa – Libia de pildă – sau Iran s-ar fi derulat asemenea evenimente de genul oameilor daţi afară din case, imediat ar fi intervenit Barack Obama şi David Cameron şi ar fi reclamat la ONU abuzurile autorităţilor autohtone faţă de propriul lor popor.  „Dacă preşedintele Iranului ar fi dat oamenii afară din casă, toată opinia publică mondială s-ar fi inflamat. În Anglia însă nu poate exista aşa ceva! Aici englezii au furat pentru bani de mâncare. Acei tineri nu sunt ascultaţi de nimeni, viitorul lor este în ceaţă şi au tras un semnal de alarmă. Din păcate, acum suferă alte sute şi mii de oameni nevinovaţi”, afirmă românca. 

"Manifestările violente au apărut pe fondul lipsurilor cu care se confruntă englezii, în special tinerii, deoarece mulţi dintre ei nu au efectiv din ce trăi de azi pe mâine. A fost vorba despre o reacţie contra Guvernului Cameron, dacă vreţi, pentru că s-a dovedit incapabil până acum să rezolve cele mai acute probleme ale oamenilor, într-o ţară în care inflaţia a scăpat de sub control”.

Pe de altă parte, autorităţile britanice încearcă să abată atenţia opiniei publice de la adevăratul şi fundamentalul motiv al violenţelor înregistrate săptămâna trecută, la Londra, Manchester, Birmingham şi în alte oraşe. „Nimeni nu este de acord cu barbariile, cu jafurile, incendierile şi distrugerile generale care au avut loc, acestea sunt de condamnat. Motivul fundamental al manifestărilor violente nu a fost nici uciderea acelui tată cu patru copii din zona Tottenham, nici că tinerii mascaţi au furat televizoare şi jocuri video pentru a se distra. Motivul este acela că tinerii au jefuit, au furat şi au bătut pe oricine le-a stat în cale, pentru că nu au ce să mănânce, asta-i realitatea crudă.

Nici vorbă de faptul că au furat televizoare şi jocuri pentru a se distra, aşa cum au încercat autorităţile să sugereze. În realitate, aceşti tineri englezi nu sunt băgaţi în seamă de nimeni, iar atunci s-au gândit că este cel mai bun prilej pentru a atrage atenţia asupra situaţiei dramatice cu care se confruntă de ani buni, repectiv cu lipsa locurilor de muncă şi a unei perspective. Ei nu au jefuit magazinele decât în scopul de a vinde ce au furat şi a-şi cumpăra astfel mâncare”, a mai explicat Andrei. 

sursa

Downshifting

La 33 de ani, Monica Izvănariu a ales să pună punct unei cariere de economist într-o multinaţională. Acum trăieşte după propriile reguli. Şi-a schimbat brusc stilul de viaţă, dar e fericită. Nu mai are parte de stabilitate financiară, însă nu regretă. La fel ca ea au făcut mulţi tineri din întreaga lume.

Vara lui 2010. Monica Izvănariu are 33 de ani, un job stabil într-o multinaţională cu sediul în Timişoara, un salariu bun, un pudel negru şi o mare pasiune pentru muzică. Mulţi dintre colegii de birou sunt mai mereu nemulţumiţi, timpul liber aproape că-i lipseşte, iar de muzică, abia mai are vreme. Are în faţă, de dimineaţa până seara, mult mai multe cifre decât note muzicale. Sunt deja zece ani de când a început să lucreze ca economist, iar ultimii trei ani i-a petrecut în birourile departamentelor financiar-contabile ale unora dintre cele mai importante multinaţionale cu sediul în Timişoara.


„Ajunsesem într-un moment de uzură maximă şi ­m-am întrebat dacă merită ­să-mi irosesc viaţa", îşi aminteşte Monica ziua în care a luat decizia de a pune punct activităţii sale de până atunci şi de a o lua de la capăt, de această dată făcând ceea ce-i place. „Ceea ce făceam nu mă reprezenta. Aveam, de mulţi ani, alte pasiuni", explică tânăra motivul pentru care, undeva la mijlocul lunii august, s-a dus la birou şi a anunţat că pleacă din companie.

Când au auzit că-şi dă demisia, colegii au întrebat-o pe loc: „Unde pleci? Când începi lucrul acolo?", povesteşte tânăra. „Nu înţelegeau că plec pentru un alt stil de viaţă", mai spune Monica. Familia şi prietenii i-au spus că e nebună şi au sfătuit-o să termine cu prostiile.Punea capăt unui drum fără a avea nişte obiective clare referitoare la etapa spre care păşea, dar având convingerea că merită să-şi trăiască viaţa aşa cum îşi doreşte, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la o sursă de venit stabilă.


Vara lui 2011. Monica Izvănariu are 34 de ani, îşi face singură programul de lucru.
Recunoaşte că anul ce a trecut nu a fost simplu din punct de vedere financiar, dar că, în schimbul sacrificiului pe care l-a făcut, a avut parte de satisfacţii incomparabile cu cele oferite de un salariu de economist, adică aproximativ 800 de euro lunar în Timişoara. „Văd o mulţime de oameni frustraţi la locul de muncă, dar care nu pot face mici compromisuri. Nu ar renunţa la un job bine plătit, care nu le oferă satisfacţii, în favoarea unuia mai prost plătit, dar care să-i mulţumească", spune Monica, adăugând că mentalitatea oamenilor trebuie să evolueze. Tânăra explică însă că povestea ei nu este o formulă de succes general valabilă, care funcţionează pentru toată lumea. „Sunt convinsă că sunt oameni din domeniu cărora chiar le place ceea ce fac. Am, de exemplu, o fostă colegă pasionată de contabilitate, care e mulţumită lucrând în acest domeniu. Sunt mulţi oameni care ar vrea să facă ceva şi îmi cer să le prezint o formulă de succes. Trebuie să caute ceea ce li se potriveşte", mai spune tânăra.


"Downshiftingul s-a născut din refuzul societăţii occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-şi consuma toată existenţa alergând dupa bani, după o poziţie ierarhică.''
Aurora Liiceanu psiholog


În România însă, mulţi dintre angajaţi ar vrea măcar câteva luni libere de la viaţa agitată. Puţini îşi permit însă acest lucru. „Principala barieră care îi opreşte este reprezentată de bani. Responsabilităţile zilnice şi lipsa unor bani economisiţi le dărâmă planurile", spun specialiştii în resurse umane. În cazul antreprenorilor, situaţia este şi mai delicată: aceştia nu-şi permit să închidă o afacere în care au investit timp şi bani. 


... comentarii cititori:


- Pe mine ma distreaza disperatii astia care-si dau seama ca si-au fu tutviata abia cand le cad dintii din gura si isi dau seama ca desi muncesc de ani si ani, nu au aproape nimic. Si dupa ce ca si-au batut joc de viata lor, nici macar nu recunosc ca au gresit !Saracii ! Am amici, prieteni si prietene ce s-au trezit abia la 30 si ceva si au luat-o de la capat. Ce trist ! Viata inseamna si altceva decat sa muncesti de la 9 am la 10 pm, dragilor ! Faceti-o cat mai eveti timp !


trist e si motivul dupa care fugim dupa bani si muncim din noapte in noapte: sa ne luam alta plasma, alta mobila, alta masina si mai full ca ultima.daca am putea sa nu mai dam bani pe chestiile astea, de care oricum nu ne bucuram, am descoperi ca se poate trai si cu un salar mai mic.problema va fi cum sa rezistam la atacurile din parte socrilor si parintilor: uita-te baitul vecini a venit cu o masina nou la masa de pasti voi de ce ati venit cu ratb si asa mai departe.eu mi-am ales viata din liceu si am reusit: sint medic veterinar la tara.sint zile cind muncesc de dimineata pina seara, dar si zile libere.muncesc in aer liber,mai schimb o vorba cu cumetrile pe la porti si asa mai trece o zi.


felicitari tipei! Multinationalele sunt fabrici cu birouri! aveti grija! si eu am iesit din sistemul asta, dar mi-am facut firmele mele in domeniul meuu preferat si incerc sa respect angajatii din acest punct de vedere. haituiala asta e buna pe termen scurt am si eu ceva preteni de multinationale. Efectiv sunt sedati, drogati si cu creierii spalati, dar e treaba lor! Spor


O poti lamuri si pe fosta mea nevasta ? Muncea aproximativ 18 ore, zilnic. Nu existau sambete sau duminici. Totul se rezuma la munca. Cand nu a mai facut fata, a renuntat si la familie. Ultimii ani i-a petrecut prin spitale. Probleme cu stresul, ceva la coloana (scaunul de la birou), distrusa psihic, dar...cu 3000 de euro in fiecare luna. 
A, au dat-o afara.... Daca poti vorbi cu ea, poate intelege !


Am un amic "computerist" ceva de genul programator sau asa ceva, ca nu ma pricep in domeniu , cistiga o caruta de bani ,la o multinationala, cam 2000 Euro / luna dar e complet terminat,fizic si psihic, la 42 de ani, arata ca bunicul si si-a pierdut complet mintile, de cite ori suna chiar si mobilul ,se ridica in picioare crezind ca e seful si-l vede ! Am ramas uluit cind, odata, fiind la el in casa , l-a sunat chiar seful lui si s-a sculat in picioare sa vorbeasca si-i transpirasera palmele de emotie !!! E ca un animal complet dresat !!!! Astia NU mai sint oameni, devin roboti, sclavi !!!


O multime de tineri sunt prinsi de mirajul celor 600 de euro pe care ti-i da (de obicei) o multinationala. Si asta chiar in orase mari, ca Bucuresti, unde 300 se duc pe chirie si facturi. Momentul cand realizezi ca viata e mai mult decat sclavagismul asta imbacat la patru ace e o adevarata revolutie personala.


A comenta despre viața într-o multinațională,e un soi de disidență. Nu există viața mai josnică,chinuită,anxioasă,lineară(în plan personal)și mai disperantă.Sistemul de autoreglaj,al acestei societăți capitaliste,te implică din primul moment până la ultimul ,adică,până la cimitir.Totul,dar totul,se rezumă la enorma vanitate umană.Lăcomie.Pentru un job,pentru bani,pentru mașini,pentru un viitor comun creat pentru americani.România s-a trezit,numai,după ce oameni tineri ( să mori la 27-33 de ani de stres ?) și-au încheiat socotelile cu viața.Concluzia e că nicio avere,niciun salariu din lume nu merită la schimb,viața ta,familia ta. Oameni buni,meditați,regăsiți-vă și părăsiții pe acești seniori ai sclaviei moderne !Se vor găsii alții să vă ia locul.Vai de capul lor ! Peace sisters and bro !


Majoritatea dintre noi nu muncesc , sa traiasca mai bine. Majoritatea muncesc, si se chiniue sa munceasca pentru a trai mai bine ca ceilalti. Sau macar sa dea aceasta impresie. Sapam colegii, facem ochi dulci "sefului", copromisuri , munca pana la epuizare, etc. Pretul de a da impresia ca esti cu un pas inainte, sant : neglijarea familiei, depresii, epuizarea fizica si nervoasa, izolarea de prieteni si rude. Cine castiga si cine pierde? Castiga Psihiatrul si Farmacistul , si nu in ultimul rand Statul ,care are grija sa mulga destul de mult din munca si chinul tau.


Si eu sunt bantuita de ideea downshiftingului. Au fost luni cand am muncit si 18 ore pe zi. Nu se merita. Simt ca viata trece pe langa mine fara sa ma bucur de cresterea ierbii. Si toate pentru ca eu sunt cea care intretin familia. Nu mai am mult si voi stopa acest lucru.
Am o prietena disperata dupa munca, are 32 de ani si arata de vreo 50, vorbeste numai despre serviciu. Toti prietenii au inceput s-o ocoleasca (biroul ei e centrul universului, principala tema este cum i-a facut praf, ce a tipat la ei - daca o lasi sa dezvolte subiectul tipa si la tine). Fetita ei are obezitate si o boala de piele pe fond de stress. A invatat limbi straine, stie de toate, fara ea la serviciu toate proiectele ar ingheta. Nu-si ia o zi de concediu. E angajatul ideal. I-am sugerat bland sa mai nasca un bebe si sa se salveze de la 16 ore munca/zi. A pufnit-o rasul. Nici gand! Ii place sclavia si pace. Pt 2000 ron.


Cu ceva timp in urma si eu ma hraneam cu munca! nu in multinationala dar castigam f bine. nu aveam familie, catel, nici vecinii nu mi-i cunosteam. dar eram fericita cu familia de la servici unde se lucra mult dar intr-un mediu f placut. Cu toate acestea am lasat totul balta, m-am maritat, am facut un copil si acum ma gandesc sa ma angajez din nou dar maxim un part time ca sa am bani de cadouri ptr cei dragi. Nu imi mai cumpar haine de firma dar cand ma joc in parc cu copilul, chiar nu-mi servesc. nu mai fac tratamente cosmetice costoase dar la cat sunt de relaxata nici nu imi mai sunt necesare. arat cu 10 ani mai tanara decat varsta din buletin. mananc mai rar si mai putin dar nu mai dau banii la doctori. etc etc


sursa

In cazul Rosia Montana, miroase a tradare de tara

Recentele evolutii legate de proiectul Rosia Montana au readus in centrul atentiei opiniei publice destinul dramatic al patrimoniului national al Romaniei, asa cum a evoluat el in ultimii 21 de ani. Un destin compromis in egala masura de slabiciunea statului, coruptia la nivel inalt si mediu, instrainarea resurselor naturale, dispretul fata de tot ce e romanesc. Un destin croit pe lipsa de caracter si de atasament patriotic, rezultate din versatilitatea si lacomia mereu nesatula a guvernantilor succesivi, care au izbutit cu totii un singur lucru: jaful national. Jaf de resurse, de bani, dar mai ales de identitate nationala. La 21 de ani de la schimbarea regimului comunist, iata-ne pusi la zid de politicienii care ne aduc pe masa porumb si soia modificate genetic, care ne demoleaza centrele vechi ale oraselor, ne vaduvesc de mostenirile cultural-istorice, 

ne vand petrolul, cuprul si aurul, ca nu cumva sa mai ramana ceva romanesc... Pe acest fundal, gestul guvernantilor de a semna vanzarea Rosiei Montane pare "logic", se inscrie in sirul crimelor economice in serie, cu care am fost obisnuiti vreme de doua decenii. O problema acuta pe care ne propunem sa o dezbatem cu scriitorul si ziaristul Cornel Nistorescu, in prezent director al Cotidianul.ro.

- In ultimii 21 de ani, o semnificativa parte dintre politicieni, indiferent de partid, au manifestat un dispret inexplicabil fata de tot ce este romanesc, fata de identitatea nationala, fata de mediu, industrie si agricultura, patrimoniu cultural si istoric, educatie, rezerve minerale; in general, fata de tot ce este ireversibil si ar fi trebuit sa reprezinte avutie, dezvoltare, civilizatie romaneasca, pentru generatia de azi si pentru cele viitoare. De ce crezi ca s-a intamplat acest cataclism?

- Nu eram pregatiti de o asemenea schimbare precum cea din 1989. As zice ca nu eram pregatiti si organizati sa fim liberi. Nu aveam cultura libertatii si nu ne-am putut organiza pentru ca, in libertate, sa facem din Romania si pentru romani ceea ce am visat si noi, si stramosii nostri. Totul s-a petrecut cu mare repeziciune. Am gresit cu totii, si din nestiinta, si din lipsa sentimentului de comunitate. Prea fuseseram tocati cu muzica patriotica si cu plugusoare, cu patria si cu zilele istorice sau de nastere. Ne-am grabit sa ne scuturam de tot ce ni se parea comunist, desi unele lucruri erau doar impregnate cu asemenea idei. In esenta lor, erau totusi valori romanesti, unele chiar universale.

- Neputinta e doar in noi, sau ni se infuzeaza si din afara?

- Toti taranii suparati pe viata, dar vrajiti de politica, zic despre situatia in care suntem ca vine de undeva, din afara noastra. Sunt forte straine, sunt forte oculte, guverne, tari, organizatii, grupuri si paragrupuri, care pervertesc lumea si lucreaza si la Romania. Hai sa fim seriosi! Nici un popor nu supravietuieste si nu progreseaza pe baza de simpatia altora. Istoria nu cunoaste cadouri si nici amabilitati ieftine. Popoarele se apara singure, isi promoveaza si protejeaza valorile si arata ce pot prin comportamentul lor comunitar. Noi ne mancam, ne tocam, ne injuram pana la epuizare si insingurare. De fapt, ne ascundem neputinta de a ne uni si zicem ca este din cauza unor vinovati imaginari, evident, din afara Romaniei. Incercam sa ne ascundem neputinta de a mai fi un popor puternic, unit, patriot, increzator in valorile care l-au calauzit pana acum.

- Crezi in scenariile catastrofice fabricate de unii pentru Romania?

- De ce sa nu cred? Toti isi fac planuri de bataie. Unele de bine, altele de rau. Si noi ar trebui sa facem scenarii, pentru ca Basarabia sa revina la Romania. Scenarii, ipoteze, planuri de lucru. Poate ca se vor incheia peste 100 de ani. Sau mai tarziu. Dar pana atunci ar trebui sa avem grija de limba romana de dincolo de Prut, de folclorul si cultura romanilor de acolo. De ce sa nu facem cateva scenarii (dar si eforturi), pentru ca, in diversitatea culturala a acestei zone a Europei, spiritul romanesc din Basarabia sa supravietuiasca? Si romanismul celor din Valea Timocului! Si al celor din Bulgaria sau al aromanilor din Grecia! Cat de rau ar fi un asemenea scenariu de protectie spirituala? Si am putea sa ne gandim la inca vreo cateva care sunt absolut necesare unei Romanii puternice in Europa si in regiune. Nimeni nu ne face cadou o asemenea pozitie. Si altii fac scenarii pe seama Romaniei. Si pentru dezmembrare, si pentru a o transforma intr-o tara de rezerva, si pentru a o transforma intr-o piata. Uita-te ca piata am si devenit! Dar noi am vrut si am ajutat la asta. Noi suntem de vina ca nu ne-am protejat. Daca raspundeam intr-un mod destept, alta ar fi fost situatia. Ia sa le fi zis unora: puteti vinde in Romania, dar numai ce produceti aici. Cel putin in primii 10 ani! Aveam mai multe locuri de munca? Salvam mai multe fabrici? Aveam acum ce vinde pe piata europeana? Adevarul este ca am ratat tranzitia. Cine a condus-o a facut-o prost. Au dat petrolul, otelul. Si, imbecilii naibii, acum dau si aurul!

- In acesti 21 de ani, s-au pierdut lucruri fundamentale pentru identitatea romaneasca. Au fost distruse situri dacice si romane, pentru a face loc cablurilor unor companii telefonice; s-au taiat padurile, dupa ce au fost retrocedate ca niciunde in alta parte a Europei; s-au croit drumuri asfaltate in parcuri nationale unice in Europa; au fost vandute strainilor, barna cu barna, casele vechi maramuresene; pe scurt, am fost martorii unei destructurari a tarii, in favoarea unor interese de partid sau straine. Cum comentezi?

- Mi-e tare frica de un lucru. Ca tot ce ai insiruit sa nu fie cumva lista cauzelor fatale pentru viitorul Romaniei!

- In acest context, aparitia proiectului Rosia Montana, ca si cazul Sterling, de la Marea Neagra, nu ne mai mira. De 12 ani, acest proiect asteapta momentul propice pentru a obtine aprobarile necesare. Guvernul actual pare a fi hotarat sa le acorde. Descarcarea recenta a varfului Carnic e un prim pas. Cum te simti, ca roman, cand alti romani, pretinsi academicieni, intelectuali subtiri, vand, fara remuscari, valori nationale unice?

- Aici miroase a tradare de tara. Guvernul Romaniei se chinuie sa infrunte populatia, pentru a da aurul in exploatare. Numai un nebun poate sa dea aurul Romaniei unor investitori straini, acum, cand el este noua valuta forte a lumii! Daca valoarea lui mai urca putin si daca l-ar exploata statul, aurul din Rosia Montana poate acoperi toate datoriile externe ale Romaniei. Asta, pentru ca aur si metale rare sunt in cantitate mult mai mare la Rosia Montana decat ne zic spagarii nostri din guverne si din politica. Prostii astia ai nostri vand Romania pe nimic, acum, in prag de noua criza economica planetara. Nu e destul ca au vandut petrolul, distributia energiei electrice, productia de otel si de ciment. Acum vor sa lichideze aurul, si romanii sa ramana cu stransul ciupercilor si al fructelor de padure. Un lucru se vede de departe: Comisia de arheologi, Guvernul Romaniei si Rosia Montana Gold Corporation lucreaza mana in mana ca exploatarea sa inceapa cat mai repede. Aurul s-a scumpit aiuritor si inca se mai poate scumpi. De aceea, toata lumea se grabeste. Si cei din Guvern, si Traian Basescu, si Bogdan Baltazar. Ca atare, si primarul din Rosia si ciracii sai, reuniti in tot felul de asa-zise ONG-uri, scriu scrisori deschise unui ministru al culturii caruia i se rupe in paispe de patrimoniul istoric al Romaniei.

- In Rosia Montana se afla doua feluri de aur: unul aflat in subsol, celalalt tezaurizat in istorie. Acolo se afla inceputul daco-roman al istoriei noastre, dar si o perioada de istorie contemporana, insemnata cu efigiile lui Horia si Avram Iancu. Vanzarea Rosiei nu inseamna doar un abandon economic, ci si o executie istorica.

- Pe cei care au ajuns la "slanina" ii inteleg intr-un fel. Dar pe toti ceilalti care se lasa pacaliti, care sunt folositi ca masa de manevra, care se lasa ciubuciti cu doi lei, pe aceia nu. Si, daca totusi o fac, nu inteleg de ce serviciile secrete, un procuror de nadejde si cativa politisti nu purced la intocmirea dosarului penal al acestei mari vanzari de tara, sustinuta mai ales de cativa ministri corupti.

- Ma gandesc, adesea, la un "zid al rusinii", pe care sa fie inscrise, pentru viitorime, numele tuturor celor care au contribuit la distrugerea Rosiei Montane. Crezi ca vor fi trasi, candva, la raspundere?

- Cei care au profitat ar trebui sa se teama de un asemenea zid al rusinii. Rana asta cu Rosia Montana nu se va inchide peste afacerea cu aurul Apusenilor. Niciodata, niciodata! Ce pare acum o salvare pentru unii, care n-au de lucru, s-ar putea sa arate cu totul altfel peste niste ani: ca o mare rusine pentru ei si pentru urmasii lor. Un astfel de zid il vad ridicat undeva, la marginea exploatarii, sau intr-un sat vecin. Si pe el vad trecute numele tuturor celor care au ajutat la pornirea acestei afaceri dubioase.

- Ce crezi ca ar trebui scris pe o asemenea placa, neaparat din marmura neagra?

- Dispretul se poate exprima diferit. Oricum, propozitia aceea care semnifica "scuipati aici" va fi hotarata de generatiile viitoare.

- In mod paradoxal, cei doi ministri cu drept de viata sau moarte asupra Rosiei Montane fac parte din UDMR: Laszlo Borbely, mai marele mediului, si ministrul culturii, Kelemen Hunor. Desi politica Budapestei, spre care privesc cu respect, se opune exploatarilor cu cianuri, ei par sa fi batut palma cu pro-goldistii romani. Oare "europenii" maghiari sunt tot niste "mitici de pe Dambovita"?


- Diferenta dintre mine si un maghiar, azi si acum 10 ani, este ca, din 1996, maghiarul are un partid care este la putere si il apara. Eu n-am decat partide care ma urasc si ma vaneaza, pana ajung la putere. Maghiarii sunt mereu la guvernare, si vor fi, in vreme ce jumatate dintre romani trebuie sa se multumeasca doar cu asteptarea. Numai jumatate pot cere sprijin si pot beneficia de ajutorul guvernului. Este nedrept, chiar dezechilibrat. Iar pentru santajul exercitat asupra puterii, UDMR-ul ar trebui pedepsita. Asta, daca n-ar fi in politica. Pentru practicarea santajului asupra guvernarii ar trebui pedepsita cu desfiintarea. In "civilie", santajul se pedepseste cu inchisoarea. Ce face acum UDMR depaseste orice limita. Forteaza lucruri pe care romanii nu sunt dispusi sa le accepte, pe unele pur si simplu nu le inteleg sau nu au fost ajutati sa le inteleaga, nu au fost negociate si nu au fost dezbatute de populatie. Cei de la UDMR sunt si mai responsabili pentru dezastrul din Romania. Prin sprijinirea guvernului, amana inceperea reconstructiei. In plus, incep sa vad cum se orchestreaza cu guvernul maghiar de la Budapesta. Se vede de la o posta ca noua Constitutie a Ungariei prevede exact ce boscorodeste Laszlo Tokes. Nenorocirea este ca actualul regim de la Bucuresti, de teama prapastiei in care ar putea ajunge, o scalda si cedeaza mereu. Aici e nenorocirea si, pe un asemenea fond, planurile diabolice ar putea sa izbuteasca. Din pacate, intr-un moment cumplit de greu, Romania s-a intamplat sa fie prinsa cu nadragii in vine !
sursa

Rosia Montana

In Canada se cheltuie peste 1 miliard de dolari pe an sa se tina inghetat lacul de cianuri lasat in urma de compania lor. De ce? Pt ca in cele 3 luni pe an cat temperatura este peste 25 de grade, statul canadian nu-si poate permite sa lase otrava neinghetata pt ca se evapora in aer si se infiltreaza in sol. Regretele canadienilor pt imbecila initiativa de a exploata in anii 50 cu metoda cianurii sunt tardive.


Lacul de cianura pe care RMCG il vor lasa in urma lor va avea 800 ha !! Asa ca, daca iti place la munte, te vei putea da cu barca pe lacul de cianura.
Plus 4 munti din Apuseni vor disparea.


Accidentul cu cianuri de la Baia Mare: 100,000 mc de apa contaminata. a fost cel mai grav accident ecologic european dupa Cernobil.
Volumul prognozat al lacului cu cianuri de la Rosia Montana: 450,000,000 mc. 


Aceasta problema a ridicat-o si Monica Macovei, de altfel printre singurii politicieni care se opun folosirii cianurilor la extragerea aurului de acolo:

"Piata libera" a petrolului

Ni se tot toarna in cap cum capitalismul ne-a adus piata libera, adica intalnirea cererii cu oferta, ce determina pretul corect.
Sa luam exemplul "pietei libere" a petrolului. Cazul Romaniei.

Pe fondul unui preț al petrolului din ce în ce mai mic, care acum a ajuns la sub 80 de dolari pe baril, companiile petroliere de la noi ..... au ieftinit scumpit benzina.


Barilul de petrol american a scazut zilele acestea de la 105 la 80 de USD, adica peste 20% iar Brent-ul, care se gaseste pe la noi, de la 125 la 100 dolari pe baril, deci ieftinire 25%. Adica de la 5,5 RON benzina trebuia sa scada cel putin 1 leu, adica pana la 4,5 RON/l.


Anul trecut bariulul era 115 dolari si benzina 4.5 lei acum barilul este 80 de dolari si benzina 5.5 lei. Cine se imbogateste dupa jaful pe spinarea noastra de clienti captivi?


Probabil ca aceasta criza este una mai mult artificiala, dirijata “de la centru “ adica de G8. 
Pe fondul datoriilor externe, si mai ales pe presiunea tot mai mare a Chinei indreptata inspre economiile occidentale, acestea au trebuit sa gaseasca noi surse de alimentare a bugetelor de stat, pe cat posibil evitand masurile de austeritate destul de nepopulare si generatoare de tulburari sociale deci si economice si politice. Care puteau fi aceste surse? Nimic mai simplu decat a se apela la bugetele cetatenilor, fara a le crea acestora sentimentul ca cineva le-ar baga mana in buzunar, iar „elementul” cel mai la indemana nu putea fi altul decat petrolul. Scenariu ar putea fi urmatorul: pe fondul unei crize mai mult sau mai putin reale, economia va inregistra o stagnare sau chiar un regres temporar care va duce la scaderea pretului petrolului(pierderi compensate in cercurile inalte prin cresterea pretului aurului). In mod normal, pretului petrolului, care a inregistrat in ultimul timp o scadere de circa 30 la suta, ar fi trebuit sa duca la o scadere a pretului carburantului la pompa, dar asa nu a fost si nu este caci guvernele au profitat de ocazie pentru a mari valoarea accizelor, sau a adauga altele noi, chiar in ideea unui fond anticriza, astfel ca la pompa, pretul carburantului nu scade , iar daca o face va fi in mod mai mult simbolic. Astfel bugete sunt salvate, dar manevra trebuie sa continue, pana la echilibrarea intr-o oarecare masura a balantelor de plati sau crearea unor fonduri de rezerva, prin achzitionare de aur, si creand in acest fel baza pentru cresterea masei monetare nationale, asa cum s-a intamplat in USA, prin „pornirea tiparnitei de bani”, conform expresiei insinuante din media internationala. Ca sa va faceti o idee mai clara e bine sa stiti ca media europeana de consum de carburant rafinat, in impus de industria automobilistica, este de circa 600 de litri pe cap de locuitor pe an, iar accizele statului pe litrul de benzina platita cu 1,5 euro la pompa, se ridica la circa 0,60 euro, costul benzinei, rafinata,transportata, plus profitul si alte cheltuieli, se ridica la alti 0,60 euro, adunati si mai adaugati TVA-ul si tabloul e gata. Fara masuri de austeritate impopulare, fara proteste sociale, cu tact si smecherie multa, cetateanul este pacalit si obligat sa plateasca din propriul buzunar, incompetenta rasei degenerate, homo - politicus ...

Anarhism

OMUL se afla intr-o stare continua de legitima aparare impotriva STATULUI. De abia este nascut si deja este strivit sub greutatea legilor, care sunt facute nu de el, nici pentru el, fara el, impotriva lui.
"A fi guvernat înseamnă a fi ținut la vedere, inspectat, spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, îndoctrinat, povățuit, controlat, estimat, reevaluat, cenzurat, comandat de către ființe care nu au nici înțelepciune, nici știință și nici virtute."
Constitutia Romaniei, in articolul 30 proclama: "Libertatea de exprimare"
Ati fost invatati, educati, indoctrinati , ca ANARHISMUL este ceva RAU, de fapt asa cum gandim NOI ,ganditi si DUMNEAVOASTRA dar va este frica sa RECUNOASTETI ! Cititi si veti vedea ca suntem la fel ca voi, nici mai buni, nici mai rai!De ce avem FATA ASCUNSA DE O BATISTA? Simplu, fiindca PUTEREA ne haituieste, vor sa ne identifice, sa ne aresteze,LE ESTE FRICA DE NOI!



Majoritatea cred ca a fi ANARHIST, inseamna a fi hot, criminal, terorist, caruia ii place dezordinea si haosul. Aceasta este imaginea pe care GUVERNANTII doresc sa ne-o faca pentru ca populatia sa ne condamne, sa ne urasca, sa le fie frica de noi,sa fim priviti ca niste paria ai societatii.
ANARHISMUL este o doctrină și mișcare politică ce a luat naștere in secolul al XIX-lea pe continentul european. Termenul "anarhism" provine din grecescul "anapxia" (care înseamnă „an- archon“ (fără stăpân) ( derivat din cuvântul din limba greaca vechean-archos, care s-ar traduce în limba română prin expresia fără conducere sau fără conducători). În sensul cel mai general, "ANARHISMUL este convingerea fermă că toți conducătorii sunt în ultimă instanță opresivi și, ca atare, trebuie eliminați/înlăturați.. Printre primii reprezentanți ai anarhismului îi găsim pe filosoful englez William Godwin, francez -Pierre-Joseph Proudhon, ruși -Piotr Kropotkin și Mihail Bakunin, italian - Errico Malatesta și germanul Max Stirner.



Anarhismul susține desfiintarea STATULUI existent ca principala sursă a asupririi si exploatării oamenilor. Anarhismul desfiinteaza un edificiu pentru a crea un altul, ORDINEA statală este înlocuită cu ORDINEA NASCUTA din LIBERTATE. ANARHISMUL a fost teoretizat, pentru prima oară, de către William Godwin. Primul anarhist declarat este, însă,Pierre-Joseph Proudhon, care, în cartea Que-est-ce que la propriété? (Ce este proprietatea?), realizează prima critică economică a statului.
Din EUROPA, anarhismul se extinde și în SUA. Scriitori ca Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Josiah Warren pun bazele unui curent anarhist distinct față de cel european, acesta caracterizându-se prin PRAGMATISM și INDIVIDUALISM.
Astfel, există două mari curente anarhiste corespunzătoare locurilor de apariție. S-a conturat un anarhism de STANGA (european), bazat pe scrierile lui Proudhon, Nestor Mahno, Errico Malatesta sau Piotr Kropotkin și un anarhism de DREAPTA (american), fundamentat prin scrierile lui Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Murray Rothbard, David Friedman.
Anarhismul nu neagă ordinea, ci legile așa cum au fost făcute de om pentru guvernarea unor mase mari de alți oameni. Anarhiștii sustin că refuzul lor față de constituții și guverne nu inseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei sustin că justiția reală este naturală, inerentă, și se va afirma prin dezvoltarea liberă a "socialității" omului: înclinația lui naturală (atunci când nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor și practicilor de "ajutor reciproc". Tocmai pt că se bazează pe trei principii simple și universale (libertate, egalitate și ajutor reciproc), anarhismul a fost îmbrățișat in Vest, Est, Nord și Sudul politic, dar și în artă (poezie, proză, teatru, pictură și grafică etc.). Anarhismul are o influență predominantă în multe mișcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalității poliției,a armatei,a cenzurii, a arestarilor preventive,a dictaturii, a coruptiei statale, populismului si demagogiei.Anarhistii nu sunt organizati,in general,in fundatii,ligi,organizatii,datorita spiritului lor de LIBERTATE, ei sunt oamenii strazii si refuza sa se inroleze,inregimenteze,sa asculte de sefi si prefera sa actioneze spontan, de multe ori solitar,cele cateva organizatii existente fiind mai mult necesare ideologic, informativ, anuntand evenimente sau data unor proteste.
In final,trebuie sa recunosc ca,uneori,suntem cam violenti, dar aceasta fiindca suntem PROVOCATI,in primul rand, iar in al doilea, am invatat ca PUTERII si fortelor ei de represiune le este frica DOAR DE BATAIE, cand vorbim pasnic cu ei, SCUIPA PE NOI! 






“Nu voi stăpâni şi nu mă voi lăsa stăpânit.”
Citatul de mai sus al lui John Henry Mackay este o declaraţie împotriva ierarhiei, şi probabil cea mai eficientă definiţie a anarhismului, prin simplitatea sa atrage însă şi multe întrebări: Ce ne stăpâneşte? De ce să nu stăpânesc? De ce să nu mă las stăpânit? Una dintre valorile cele mai apreciate de anarhişti este libertatea, ea fiind cadrul în care societatea se poate dezvolta şi creste fară restricţii. Lipsa libertăţii distruge voinţa şi judecata personală, este degradant si umilitor pentru un om să fie condus de un altul. Anarhiştii cred în demnitatea şi valoarea intrinsecă a fiecărui om, indiferent de rasă, sex, vârstă, etnie etc. Din aceasta cauză dominarea este indezirabilă şi atrage dupa sine inechilibre sociale.

In mod clasic, statul este considerat principala formă de dominare, alături de acesta numărându-se capitalul şi religia. Statul prin legi şi prin birocraţie transformă omul în cetăţean, într-un număr dintr-o statistică, fiecare om cu un cod numeric personal, un supus, un înregistrat, un vot, un consumator, un angajat sau somer.


Dreptatea nu se poate afla pe o foaie de hârtie scrisă de câţiva oameni. Am auzit de cazul unui hoţ de găini recidivist care a primit 6 ani de puşcărie, un amărât de la marginea Iaşiului, una dintre cele mai sărace zone din U.E. şi un alt caz al unui deputat care, după ce ucide un copil pe trotuar, fuge de la locul accidentului, „se predă” după cîteva ore, constatându-se că avea o alcoolemie peste limita legală, şi scapă cu doi ani de închisoare cu suspendare susţinând că alcoolemia se datora… merelor prea multe mâncate. Nu vă amăgiţi, puscăriile sunt pline de săraci! Fiindcă în actualul sistem, statul şi capitalul merg mână în mână. Cel ce are bani este mult mai puternic decât cel ce nu are, şi puterea se află defapt în mâinile bogaţilor. Acest lucru este lipsit de etică şi duce la schimbarea valorilor uzuale dintr-o societate. Compasiunea, sinceritatea, întrajutorarea, prietenia, înţelepciunea, toleranţa sau dragostea devin inutile în societatea de tip capitalist care se bazează pe competitivitate, minciună, furt, delapidare, şmecherie, monopol, distrugere şi profit.
Oamenii primesc valoare prin ceea ce deţin şi nu prin ceea ce fac. Iar proprietatea este mărită nu prin acţiuni nobile ci prin exploatarea injustă a resurselor naturale şi umane.
Anarhismul propune o societate bazată pe libera asociere, abolirea statului şi a banilor. O societate în care omul să găseasca bucurie şi însemnătate în munca pe care o depune. O societate în care spiritul revoluţionar şi critic să triumfe şi să fie apreciat. O societate în care nu voi stăpâni şi nu mă voi lăsa stăpânit.



Steagul verde şi negru al anarhismului cu tendinţe ecologice



Eco-anarhismul pretinde că mici sate ecologice (cu nu mai mult de câteva sute de locuitori) sunt un mod de organizare preferabil faţă de cel al civilizaţiei actuale, şi că infrastructura şi sistemele politice ar trebui reorganizate pentru a putea asigura crearea lor. Eco-anarhiştii afirmă că organizaţiile sociale trebuie proiectate pentru a funcţiona în armonie cu forţele naturii, mai degrabă decât împotriva lor.
Ceea ce diferenţiază eco-anarhismul de ANARHISMUL clasic este importanţa pe care eco-anarhismul o dă satului ecologic şi capitalului său social.

Cum de castiga bancile asa mult

Los Indignados au recucerit piata centrala din Madrid

La patru zile după evacuarea de catre poliţie şi o zi după cele mai grave violenţe ale poliţiei de la începutul protestelor, indignados din Madrid s-au întors în piaţă.Au fost lacrimi. Au fost zâmbete. Dar, mai presus de toate, au fost strigate de victorie. După o acalmie de 4 zile cu poliţia, care au evacuat piata marţi,  16.500 de indignados au luat înapoi  piata.


"Soarele a rasarit!", au strigat protestatarii extatic, care cu doar 24 de ore în urmă au fost batuti de  poliţişti după ce au demonstrat în faţa Ministerului de Interne. Marşul  de astăzi a făcut o altă oprire simbolica  în faţa ministerului pentru a protesta împotriva violenţei de aseară. Când oamenii în cele din urmă a ajuns in Puerta del Sol, baloane s-au ridicat în aer şi oamenii au sărit unul în braţele celuilalt în extaz.




Una peste alta, recucerirea pietei este o victorie incredibila a non-violenţei şi un testament pentru curajul şi perseverenţa protestatarilor.
Mişcarea descentralizată, funcţionează ca o hidră: taie-i un cap, şi te vei confrunta în curând cu mii de chipuri supărate pe străzi.




Nu este clar ceea ce  vor face autoritatile în continuare. Marţi, au dat  afara din piata 90 de persoane , dar  vineri au venit  16.500 înapoi în schimb. Acesta este acelasi efect bumerang vazut si la naşterea mişcării 15-M şi în timpul evacuarii Plaça de Catalunya din Barcelona.

Soarele a rasarit. Poporul a strigat. Piata este a noastră.

Experienta vietii de uzina

Primul detaliu ce face servitutea palpabilă în timpul unei zile este ceasul de pontaj. Drumul de acasă la uzină e dominat de faptul că trebuie să fii acolo înainte de o secundă mecanic determinată. Degeaba ajungi cu cinci sau zece minute mai repede; scurgerea timpului apare prin acest fapt ca nemiloasă, nelăsînd niciun pic de loc hazardului. De-a lungul unei zile de muncă, aceasta e prima pecete a unei reguli a cărei brutalitate domină întreaga existență petrecută printre mașini. 


Nu suferințele legate de muncă, nu, pe acelea putem fi mîndri că le suportăm, ci suferințele inutile. Ele rănesc sufletul pentru că în general nu te gîndești să mergi să te plîngi. Și se știe că nu-ți dă prin minte. Știi dinainte cu certitudine c-o să ți se dea peste nas și c-o vei încasa în tăcere. A vorbi ar însemna a căuta umilirea. Adesea, dacă un muncitor nu poate îndura ceva, va prefera să tacă și să-și ceară plata. Asemenea suferințe în ele însele sînt adesea foarte blînde; dacă ajung amare, este pentru că de fiecare dată cînd le simți, și le simți fără încetare, faptul că ai vrea atît de tare să uiți, că nu te simți acasă la fabrică, că nu te poți instala aici, că nu ești decît un străin admis ca un simplu interme­diar între mașini și piesele prelucrate, faptul acesta ajunge să vatăme corpul și sufletul. În această vătămare, carnea și gîndirea se chircesc. E ca și cum cineva ți-ar repeta la ureche în fiecare minut, fără ca tu să-i poți replica: „Nu însemni nimic aici. Nu contezi. Ești aici ca să te supui, să înduri tot și să taci“. O asemenea repetiție e aproape irezistibilă. Ajungi să recunoști, în adîncul sufletului, că nu valorezi nimic. Toți sau aproape toți muncito­rii de uzină, chiar și aceia cu cele mai independente atitudini, au ceva imperceptibil în mișcări, în pri­vire și mai ales în colțul gurii, care exprimă că au fost siliți să se nesocotească în­tru totul.

Ceea ce-i constrînge cel mai mult la asta e ma­niera în care ei au a su­porta ordinele. Se neagă adesea că muncitorii suferă din cauza mo­­­noto­niei muncii lor, deoarece s-a observat că ade­sea, pentru ei, o schim­bare în procesul de fabricație e contrariantă. Totuși, pe parcursul unei lungi perioade de muncă monotonă dezgustul invadează su­fletul. Schimbarea produce ușurare și contrarietate în același timp. Contrarie­tate puternică uneori, în cazul muncii cu plata la bucată, dato­rită scăderii cîștigului și fiindcă este un obicei și aproape o convenție să se acorde mai multă impor­tan­ță banu­lui, lucru clar și măsurabil, decît sen­timentelor obscure, insesizabile, inexprimabile, care pun stăpînire pe suflet în timpul lucrului. Dar chiar și dacă munca e plătită cu ora există contrariere, iritare, datorită felului în care e ordonată schimbarea. Noul fel de muncă este impus din­tr-odată, fără pregătire, sub forma unui ordin căruia trebuie să i te supui imediat și fără crîcnire. Cel care se supune astfel re­simte atunci brutal că timpul său e fără întrerupere la dispoziția altuia. Micul meșteșugar care are un ate­lier de mecanică și care știe că trebuie să termine în cincispre­zece zile atî­ția arbori cotiți, atîtea robinete, atîtea biele, nu dispune nici el arbitrar de timpul său. Dar cel puțin, odată comanda preluată, el este cel care ho­tărăște dinainte orarul de muncă al zilelor sale. Dacă șeful măcar i-ar spune muncitorului, cu o săptămî­nă sau două înainte: vreme de două zile vei produce biele, apoi arbori cotiți și așa mai departe, muncitorul tot trebuie să se supună, dar atunci ar pu­tea cuprinde cu gîndul viitorul apropiat, să-l anticipeze, să-l posede. Însă nu așa se petrec lucrurile în uzină. Din momentul pontării la intrare pînă la acela al pontării de ie­și­re, ești în fiecare clipă în situația de a ți se da ordine. Întocmai ca un obiect inert ce poate fi mutat din­tr-o parte în alta în orice clipă. Dacă muncești la o piesă care îți mai ia încă două ore, nu te poți gîndi la ce vei face peste trei ore fără ca mintea să nu ai­bă de făcut un ocol ce o forțează să treacă pe la șef, fără să fii silit să-ți repeți că ești supus or­dinelor; dacă faci zece piese pe minut, e deja la fel pentru următoarele cinci minute. Dacă presupui că poate nu va apărea niciun ordin, dat fiind că ordinele sînt singurul factor de diversitate, a le elimi­na din gînd în­seamnă a te condamna la imaginarea unei repetiții neîntrerupte de piese mereu identice, a unor zone posomorîte și deșertice pe care gîndirea nu le poate parcurge. În realitate, este ade­vărat, mii de mici incidente vor popula acest deșert, însă, înscrise în ora care se scur­ge, ele nu intră la socoteală în repre­zentarea pasului următor. Dacă gîndirea vrea să evite această monoto­nie, să-și imagineze o schimbare, deci un ordin brusc, ea nu poate călători de la momentul prezent la unul care urmează fără să treacă printr-o umi­lință. Astfel, gîndirea se contractă. Această replie­re asupra prezentului produce un fel de stupoare. Singu­rul viitor supor­tabil pentru gînd, dincolo de care nu are forța să treacă, este acela care, atunci cînd ești pe deplin la treabă, separă momentul în care te afli de acela al isprăvirii piesei la care lucrezi, dacă ai norocul să fie una care cere un timp mai lung pentru a fi făcută. Uneori, mun­ca te absoarbe în­deajuns pentru ca gîndul să se mențină de la sine între aceste limite. Atunci nu suferi. Dar sea­ra, odată ieșit [din schimb], și mai ales dimineața, cînd te îndrepți spre locul de muncă și spre ceasul de pontaj, e greu să te gîn­dești la ziua care va trebui parcursă. Iar duminică seara, cînd ai dina­intea ochilor nu o zi, ci o întreagă săptămînă, viitorul este ceva prea în­tunecat, prea apăsător, sub care gîndirea se încovoaie.

Monotonia unei zile la uzină, chiar dacă nu e întreruptă de nicio schimbare a muncii, e presărată cu mii de mici incidente ce populează fiecare zi și fac din ea o nouă poveste, dar, la fel cum se întîmplă cu schimbările în muncă, aceste incidente mai mult rănesc decît alină. Ele înseamnă mai totdeauna reduceri de salariu pentru cei plătiți la bucată, astfel că nu sînt ceva de dorit. Dar adesea aceste incidente rănesc prin ele însele. Angoa­­sa pe care ele o răspîndesc se difuzează în toate momentele muncii, se concentrează aici: angoasa de a nu lucra suficient de repe­de, iar atunci cînd, așa cum se întîmplă adesea, ai nevoie de altcineva pentru a putea continua, de un contramaistru, de un magazioner, de mecanicul de în­treținere, sentimentul dependenței, al neputinței și al nimicniciei în fața celorlalți de care depinzi poate deveni atît de dureros, încît smul­ge la­crimi bărbaților la fel ca femeilor. Posibilitatea continuă a unor ase­menea incidente, precum: opritul mașinii, faptul că o cutie cu piese este de negăsit ș.a.m.d., nu numai că nu diminuează povara mo­notoniei, dar îi înlătură și remediul pe care în general îl aduce cu sine, și anume pute­rea de a alina și de a legăna gîndurile așa încît acestea să nu mai fie, în­tr-o oarecare măsură, sensibile. O ușoară angoasă împiedică acest efect de ali­na­re și forțează conștientizarea monotoniei, deși conștientizarea ei este de nesuferit. Nimic nu e mai rău decît amestecul între monoto­nie și ha­zard; cel puțin atunci cînd hazardul este angoasant, cele două se agravează unul pe celălalt. El este angoasant la uzină prin aceea că nu este recunoscut; teoretic, deși toată lumea știe că nu-i așa, cutia unde să pui piesele prelucrate nu lipsește niciodată, mecanicii de întreținere nu te fac niciodată s-aștepți și orice încetinire în producție este din cauza mun­citorului. Gîndirea trebuie să fie mereu aptă să ur­mărească cursul monoton al gesturilor repetate la nesfîrșit și, în același timp, să găsească în ea în­săși resurse pentru a face fațăla neprevăzut. O obligație contra­dictorie, imposibilă, epuizantă. Corpul este uneori epuizat seara, la ieșirea din uzină, însă gîndirea este mereu așa, ea e și mai obosită. Oricine a sim­țit această epuizare și nu a uitat-o o poate citi în ochii mai tuturor muncitorilor ieșind seara, în șiruri, din uzină. Ce bine ar fi ca, la intrare, odată cu cartela de pontaj, să-ți poți lăsa și sufletul, pentru a-l recupera apoi intact la ieșire! Dar se produce contrarul. Îl iei cu tine în uzină, unde suferă. Iar seara, această epuizare aproape că l-a desființat și orele li­be­re sînt în zadar.

Unele incidente, în timpul muncii, aduc în­­tr-adevăr bucurie, chiar dacă diminuează salariul. Mai întîi cazurile, rare, în care primești din partea altuia, cu această oca­zie, o mărturie prețioasă de camaraderie; apoi toate dățile în care reușești să te descurci cu bine tu însuți. Cît timp ești crea­tiv, cît timp depui eforturi, în timp ce păcălești obstacolele, sufletul e ocupat cu un viitor care nu depinde decît de el.

Cu cît într-o muncă e mai probabil să te întîlnești cu astfel de dificultăți, cu atît e inima mai ușoară. Dar această bucurie e incompletă prin lipsa oa­menilor, camarazi sau șefi, care să judece și să aprecieze valoarea a ceea ce ai reușit. Aproape întotdeauna, atît șefii, cît și camarazii însărcinați cu alte operațiuni asupra acelorași piese se preocupă numai de piese, și nu de dificultățile învinse. Această indiferențăprivează de căldura uma­nă de care e mereu nevoie, măcar un pic. Chiar și omul cel mai puțin dor­nic să-și satisfacă amorul propriu se simte prea singur într-un loc unde se știe că ceilalți nu sînt interesați decît de ce-a făcut și niciodată de felul în care a reușit să facă acel lucru. Astfel, bucuriile muncii se văd retrogra­date la rangul de impresii neexprimate, fugitive, ce dispar odată ce se nasc; tovărășia dintre muncitori, neajungînd să se lege, rămîne o dorință informă, iar șefii nu sînt oameni care să conducă și să supravegheze alți oa­meni, ci organele unei subordonări impersonale, brutale și reci ca fierul. Este adevărat, persoana șefului intervine în acest raport de subordo­nare, dar numai datorită toanelor. Iar brutalitatea impersonală și toanele, de­parte de a se tempera, se agravează reciproc, precum monotonia și ha­zardul.

În zilele noastre, nu doar în magazine, în piețe sau în schimburile co­merciale, produsele sînt singurele care contează, iar nu munca ce stă în spatele lor. În uzinele moderne lucrurile stau la fel, cel puțin la nivelul mun­citorului. Cooperarea, înțelegerea, aprecierea reci­procă în muncă sînt aici monopolul sferelor superioare. La nivelul muncitorului, raporturile stabilite între diferitele posturi, diferitele funcții, sînt raporturi între lucruri, și nu între oameni. Piesele circulă însoțite de fișele lor, cu indicația nume­lui, a formei, a materiei prime; ai putea chiar crede că ele sînt persoanele și muncitorii sînt piese ce pot fi înlocuite între ele. Ele au o stare civilă; iar atunci cînd, așa cum e cazul unor mari uzine, trebuie arătată la in­trare o carte de identitate pe care ai o poză și un nu­măr pe piept, ca ocnașii, contrastul este un simbol dureros ce rănește.