Strada: proprietatea copiilor salbatici de altadata

În fiecare zi când merg pe stradă mă uit de jur-împrejur să vad ce fel de oamenii o parcurg împreună cu mine. Văd tot felul de adulţi, îmbrăcaţi care mai de care, grăbiţi, violenţi în mişcările lor constante, vorbind la telefon despre bani, problemele lor în familie, meciuri de fotbal sau la o bârfă scurtă. Văd oameni fără un acoperiş deasupra capului, care cerşesc fie pentru bani, fie pentru o ţigară, unii oferind în schimb o glumă, o poveste despre un moment interesant din viaţa lor. Văd câini vagabonzi care stau în haite, dând din cozi într-un mod furtunos, unii se miros in fund, alţii se împerechează. Lătratul e la ordinea zilei. Văd maşini, biciclete, autobuze, copaci, mizerie, gropi în asfalt, coşuri de gunoi, ş.a.m.d., dar, unde sunt copii? Unde sunt ţâncii ăia sălbatici, nebuni, puşi pe distrugerea proprietăţii private (voită sau nu), puşi pe bătăi amicale între prieteni (sau nu), puşi pe sporturi care au ca teren un cartier sau chiar întregul oraş? Unde-s lunetiştii care trag cu cornete de pe geam în oamenii de pe stradă? Nici punctele de la laser în ochi nu le mai văd. Unde sunt sălbaticii din oraşul ăsta? Unde au dispărut?

Îmi aduc aminte când eram eu mic (şi asta-i cât de cât recent) şi ieşeam din casa mea protectivă, călduroasă, confortabilă, afară, în sălbăticie, pe terenul de joacă a tuturor copiilor din oraş. De cum ieşeam din casa scării, mă simţeam un alt om/copil. Aveam o lume întinsă, dacă nu chiar infinită (asta era impresia mea în acea perioadă), o lume ce nu putea fi cuprinsă cu astea două mâini micuţe de copil, pline cu zgârieturi şi mizerie sub unghii (nu-mi plăcea să fiu curat pentru că ştiam că o sa fiu murdar de-ndată ce ieşeam din casă – ar fi fost doar o risipă de apă). O lume plină cu posibilităţi, aşa cum o văd noile generaţii, acuma, prin prisma televizorului si a internetului.

Acum 10 sau mai mulţi ani, lumea de îi încântă aşa de tare pe ţâncii ăştia noi, civilizaţi, deştepţi, cu mai multe posibilităţi pentru viitor (sunt ironic) şi cu nasul pe sus, ne aparţinea nouă, copiilor de atunci. Pentru că pe terenul din spatele blocului se petreceau o droaie de lucruri.

Pe atunci nu era încă la modă (cel puţin în oraşul meu natal) să construieşti peste tot. Erau foarte multe zone goale şi neîngrijite, cu balansoare, leagăne şi altele de acest gen, iar în jurul lor, din cauză că adulţilor nu le prea păsa de spatele blocului (poate din cauză ca acel teren ne aparţinea nouă?), creştea o iarbă foarte înaltă. Erau şi copaci, erau şi câini, care ne erau prieteni, un şobolan mai trecea din când în când pe cărarea ce străbătea jungla asta de ierburi înalte. Şi era linişte şi pace peste tot.

Iar pe acest teren se petrecea totul. Se formau grupuri, fără să vrei, grupuri strânse de „luptători de gherilă”, cu vârste cuprinse între 4 şi 12 sau chiar 13 ani. Grupuri compacte, unde singurul motiv de discriminare era vârsta, nicidecum naţionalitatea sau rasa. Da, ăia mari întotdeauna se dădeau rotunzi că cine sunt ei, că sunt deştepţi, puternici, că au nu ştiu ce cărţi de joc cu nu ştiu ce personaje dintr-un desen animat. Dar, aşa cum s-au auto-intitulat ei şefi de grup, la fel de uşor puteau să nu mai fie, prin voia celorlalţi din grup. Deci, era democraţie pură, naturală, nelimitată.

De ce spun că erau grupuri de luptători de gherilă? Pentru că toţi eram echipaţi cu tuburi simple sau puşti complexe şi cu zeci de hîrtii pentru a face cornete. Eram întotdeauna pregătiţi. Eram un fel de miliţie. În acelaşi timp eram si cercetaşi, sportivi, comercianţi, vânători-culegători, independenţi. Nu aveam teritorii, totul ne aparţinea – nu credeam, adică, nici nu înţelegeam conceptul de „proprietate privată”, eram mult prea mici pentru asta. Nimica nu scăpa de sub mâinile noastre. Orice găseam şi părea a fi ceva interesant, era instant valorificat prin comerţul făcut cu alte grupuri, fie din acelaşi teren din spatele blocului, fie de la un alt bloc. Fie că era vorba de o sticlă goală de Coca-Cola, întotdeauna era vre-un copil care se dădea pe bicicletă si dorea sticla aceea pentru a o pune la roata din spate – ca să sune precum o motocicletă. În schimb, acel copil dădea ce avea la sine. Orice. Uneori se mai întâmpla să ofere chiar si cheile de la apartamentul său, pentru că acesta nu ştia ce reprezintă în sine locuinţa unde trăia. Pentru el/ea, era doar un spaţiu unde dormea, mânca şi trăiau părinţii lui. Nu era neapărat casa lui. Casa lui era pe străzi. Acel lucru care era format din camere cu patru pereţi era „casa” pe care i-au indus-o părinţii lui. Ei l-au făcut pe copil să accepte că apartamentul era „casa” lui. Pentru că dacă întârzia şi cu câteva minute „acasă”, era certat. Pentru că „acasă” mâncai, părinţii considerând ca este mai bine să mănânce la masă cu ceilalţi membrii ai familiei, la masa unde se împărţea doar în trei, în patru...nu afară, unde copilul ar fi avut tendinţa de a împărţi, în primul rând, cu prietenii săi, apoi, dacă mai rămânea, şi cu ceilalţi – o tendinţă, care, cred eu, este naturală; îţi ajuţi semenii, nu discriminezi.

Iar dacă copilul îşi pierdea cheile de la „casă”, părinţii îl certau. Îl certau pentru că acel copil care nu poate să conceapă ce este „proprietatea privată” tocmai ce a pierdut cheia care oferă oricui care o găseşte, accesul. Aşa că, în timp şi spaţiu, acceptă noua casă, dar nu de bună voie. Este silit să o facă, prin fel şi fel de acte. Uneori este o casă paşnică, alteori joacă rol de închisoare, pentru că doar între patru pereţi poţi pedepsi pe cineva: îl pui la un colţ şi-l obligi să se gândească la ceea ce a făcut (dacă a distrus ceva ce aparţine cuiva, uite aşa am descoperit modul brutal prin care este indus conceptul de „proprietate privată” în mintea unui copil – dacă strici ceva ce aparţine altcuiva, eşti pedepsit, pălmuit, ţi se interzic lucruri, dacă ai grijă de proprietatea privată, totul este bine, îţi poţi continua viaţa liniştit).

Desigur, să continuăm povestea centrală.

Copii din spatele blocului şi-au creat, singuri, o lume proprie, utopică, unde nu există proprietate privată, ci doar proprietate comună, apărată prin forţe proprii, îngrijită prin forţe proprii, exploatată prin forţe proprii. Este vorba, mai precis, despre un sistem complex de relaţii sociale, un sistem în care fiecare individ poate deveni ceea ce-şi doreşte şi este capabil să facă. Toţi sunt comercianţi, cel mai preferat dintre mărfuri fiind divertismentul. Eu, cel puţin, făceam comerţ cu maşini, în schimb cerând piese de Lego. Împreună cu partenerul meu de „afaceri”, stabileam ce bucăţi de Lego mi-ar trebui mie şi câte este el/ea dispus/ă să dea în schimbul unei maşinuţe. Interesant e că totul se baza pe respect reciproc, deoarece în momentul în care stabileam că amandoi suntem dispuşi la o astfel de afacere, nu aveam bunurile asupra noastră. Pentru că noi nu promovam o piaţă de desfacere, unde fiecare venea cu bunurile sale şi le prezenta tuturora. Nu. La noi era comerţ spontan. Iar după ce stabileam ce şi cum, fiecare fugea acasă pentru a lua cele necesare. Ne întâlneam în acelaşi loc, făceam schimbul şi asta era tot. Niciodată nu erau certuri după aceea. Nu erau nemulţumiri. Şi nu erau incluşi banii. Era troc.

Din când în când se mai făceau incursiuni în „teritoriile inamice”, pe jos sau pe biciclete. Echipaţi cu tuburile şi cu cornetele deja făcute, mergeam în grupuri până într-un punct, ne despărţeam şi începeam raidul. Căutam locuri interesante, unde ne puteam juca, obiecte pe care să le luăm drept suveniruri, uneori distrugeam porţile de fotbal, aruncând pietrele ce desemnau poarta după tufişuri. Gândindu-mă mai bine, să distrugi porţile de fotbal era cea mai mare insultă adusă unui grup. Daca grupul-victimă ştia cine sunt vinovaţii, ar fi putut ieşi cu bătaie, sau cu incursiuni în teritoriile vinovaţilor. Şi, apoi, după un timp, ne regrupam şi ne întorceam în spatele blocului pentru a ne da mari şi a face comerţ.

Aşa se câştiga prestigiul: prin acţiuni, nu prin cine erai tu. Se puncta dacă erai brav, dacă erai tacticos...

Am uitat să specific ceva foarte important: pentru noi nu exista timp. Nu aveam ceasuri, telefoane, nu ştiam niciodată cât este ceasul. Şi asta făcea ca totul să fie şi mai interesant. Ne bazam pe instinctele noastre, după căldură, după soare, după cantitatea de lumină de afară. Şi, de cele mai multe ori, ştiam cu aproximaţie cât este ceasul. Dar asta ne era de folos doar când trebuia să mergem „acasă”, pentru a nu ne enerva părinţii. Nu vroiam să fim certaţi sau pedepsiţi pentru că am întârziat.

Aş putea continua cu poveştile zile întregi, cele mai interesante fiind acelea când erau luptele de gherilă în sine. Când ne strângeam 10-15-20 de copii să ne batem cu cornete. Erau echipele, aveam zona delimitată după străzi, nu aveam reguli, nu aveam o durată maximă de joc. Acestea puteau să se oprească seara la ora 8 şi să continue pe parcursul zilelor următoare. Aveam voie să ne ascundem oriunde, să atacăm după propriile tactici, aveam zone de regrupare, „unităţi speciale” formate din copii care aveau cele mai bune puşti sau ţinta foarte bună. Adică, necesitau foarte multă imaginaţie şi muncă în echipă. Noi nu eram un Stat în Stat. Noi eram o haită de copii liberi, care ştiau să facă de toate, de la a se aproviziona, până la a se apăra singuri. Eram unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Funcţionam ca un organism, un organism ce putea fi oprit doar de către adulţi. Pentru că ei considerau că e prea multă violenţă pe străzi. Pentru că ei considerau că ne putem răni. Că putem fi răniţi. Nu vroiau să ne lase să simţim realitatea. Să simţim greutiăţile existenţei de zi cu zi, aşa cum eram noi capabili să o facem la vârsta aceea. Şi au reuşit. Ne-au introdus televizorului, calculatorului...şi ne-au şăsat sa fim prostiţi de către acestea. Eram mult prea mici ca să ne dăm seama în ce ne băgăm.

Pentru că astăzi nu mai văd niciun luptător pe străzi, niciun ţânc prost, nebun, descurcăreţ care să lupte pentru propriile idealuri. Care să aibă parte de prietenii formate ca urmare a unor evenimente, a unor jocuri complicate, dinamice, sălbatice, care să fie purtate pe străzile unui oraş care opresează, şi, ca să-l reamintesc pe Feral Faun, civilizează. Pe vremuri, străzile aparţineau copiilor. Acuma, acestea aparţin unui sistem opresiv, capitalismului şi omului modern, grăbit, stresat, bolnav psihic şi fizic. Iar nouă ne-au rămas doar amintirile.

Cristian Grecu