- fragmente -
Primul măcel global, care din 1914 până
în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a
fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5
ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale
şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar
asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. ..... Libertatea nu mai este un nume
scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de
cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi
dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu,
în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II
din Franţa.
Într-un singur secol, libertatea,
democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. ... Toate mijloacele
folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin
democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un
secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor
fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant cu exterminarea, şi în care, într-o zi din
1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de
la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să
spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum
manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia
libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de
forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi
civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar
socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu
un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu
următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat
aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.
Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această
ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă
împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen
„statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va
aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt
absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care
devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care
aproape orice o poate declanşa în aceste zile.
ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI
Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe
câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns
cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul
care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine,
băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile
omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi
arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost
învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de
libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este
iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern”
al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi
concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa
civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a
conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în
metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.
Vestul este o civilizaţie care a
supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie.
La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru
a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital
de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a
trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură
afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi
slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.
Individul fragmentat supravieţuieşte ca
formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia
supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale
bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate.
NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A
CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în
viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o
ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede
nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a
lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie
dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială.
Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al
sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”.
ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care
refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi
ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia.
A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în
speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.
PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar
nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat
de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această
privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.
Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar
putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi
restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie
democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia
realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să
începem cu recuperarea acestei percepţii.
E INUTIL să fii indignat cu
privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil
să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal.
Trebuie să ne organizăm.
E INUTIL să te implici în grupul
ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al
stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare
organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma,
comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare
impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la
răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.
E INUTIL să reacţionezi la ştirile
zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră
într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni
menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele
care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale
ştirilor.
E INUTIL să aştepţi – o răbufnire,
revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui
aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem
deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.
A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL
SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou
tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor
noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare
printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi
fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde
controlul asupra populaţiei.
PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ,
de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la
bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu
este mai necesar.
O întâlnire, o descoperire, un val vast
de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne
modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne
lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm
în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele
fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De
obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia
atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva.
Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este
vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o
perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod
ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în
spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca
individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea
îl experimentează.
O fiinţă izolată care se ţine strâns de
un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces
insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În
timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au
decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un
cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de
stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a
capitulat.
În 1940, Georges Guingouin, „primul
luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât
certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel
moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte
în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care
trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.
Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie
NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE
PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe.
Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei
afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu
este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i
dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să
munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de
partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile
nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva
unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la
dezertare şi la luptă.
Pionierii mişcării muncitoreşti au avut
posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică.
Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce
refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea
de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile
solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în
care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi
suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de
această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la
scară globală.
Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.
Feriţi-vă de mediile sociale existente,
şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.
NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi
semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu
organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare,
etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi
care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi
– chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită
aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume,
resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea,
sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi
niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste
organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor
supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor
repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de
aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar
promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi,
inevitabil, în contradicţie cu aceasta.
Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale,
cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de
toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui
adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.
Mediile ştiinţifice există pentru a
ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de
astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport,
diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în
mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt
azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele
revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să
identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în
timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai
pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe
întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei
dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile
numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs.
Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile
prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă,
vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine
vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e
stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la
această încărcătură moartă.
Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.
Formaţi comune!
COMUNELE APAR atunci când oamenii se
găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens
cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte
chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este
bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este
ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce
e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii
formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera
comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare
sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune
care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o
multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia,
şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică,
pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru
supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor
celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării.
Comune care nu vor să se definească –
după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara
lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin
apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează.
O comună se formează de fiecare dată când
câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să
se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva
realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire
ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de
acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din
Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută
să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să
rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează
într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe
care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un
anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi
cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine
niciodată.
din cartea Comitetul Invizibil
Text tradus de
Federaţia Anarhistă
Insurectia care vine -I
