sâmbătă, 29 mai 2010
marți, 25 mai 2010
Greatest gunfight of the century
EPIC MASTERPIECE
Greatest standoff ever. One of the best ending ever, a great classic movie.This is THE MOVIE
Lee Van Cleef was awesome, a human gargoyle. It's amazing the bird cawing in the distance during the pause in the music, great sound editing.
Lee Van Cleef died in '89 of a heart attack. He also was a wonderful artist. He mostly painted landscapes. He was terrific in the movie "The Big Gundown". He was the star. He was once no. 1 box office star in Europe. He made quite a few "spaghetti westerns" there.
Lee Van Cleef lost the tip of that finger while making a doll house for his daughter. He made many movies, was in plenty of tv shows. Clint Eastwood actually gave Lee the nickname "Angel Eyes".
Greatest standoff ever. One of the best ending ever, a great classic movie.This is THE MOVIE
Lee Van Cleef was awesome, a human gargoyle. It's amazing the bird cawing in the distance during the pause in the music, great sound editing.
Lee Van Cleef died in '89 of a heart attack. He also was a wonderful artist. He mostly painted landscapes. He was terrific in the movie "The Big Gundown". He was the star. He was once no. 1 box office star in Europe. He made quite a few "spaghetti westerns" there.
Lee Van Cleef lost the tip of that finger while making a doll house for his daughter. He made many movies, was in plenty of tv shows. Clint Eastwood actually gave Lee the nickname "Angel Eyes".
luni, 24 mai 2010
Abolirea muncii- Bob Black
Nimeni nu ar trebui să muncească vreodată.
Munca este sursa aproape tuturor nenorocirilor din lume. Aproape orice rău poţi numi deriva din muncă sau din traiul într-o lume concepută pentru muncă. Pentru a nu mai suferi, trebuie să ne oprim din a mai munci.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim din a mai face orice. Înseamna că trebuie să creem un nou mod de viaţă bazat pe joacă ; cu alte cuvinte, o revoluţie ludică. Prin „joacă” înţeleg de asemenea festivităţi, creativitate, convieţuire, comensalitate şi poate chiar şi arta. Există mai multe în joacă comparativ cu joaca unui copil, oricât de valoroasă ar fi aceasta. Fac un apel către o aventură colectivă de o bucurie generalizată şi de o exuberanţă interdependentă nestingherită. Joaca nu este pasivă. Fără îndoială că toţi avem nevoie de mai mult timp pentru trândăvie completă decât avem acum la dispoziţie, indiferent de venit sau ocupaţie, dar odată ce ne vom reveni din epuizarea indusă de slujba, aproape toţi vom vrea să acţionam.
Viaţa ludică este total incompatibilă cu realitatea existentă. Cu atât mai rău pentru „realitate” , acea gaură-neagră ce absoarbe toată vitalitatea din puţinul vieţii ce încă se deosebeşte de simpla supravieţuire. În mod curios - sau poate nu - toate vechile ideologii sunt conservatoare prin credinţa lor în muncă. Unele din ele, precum marxismul şi multe ramuri ale anarhismului, cred în muncă cu atât mai puternic, deoarece cred atât de puţin în altceva.
Liberalii spun că ar trebui să oprim discriminarea la angajare. Eu spun că ar trebui să oprim angajarea. Conservatorii susţin legile dreptului la muncă. La fel ca şi fiul adoptiv a lui Karl Marx, Paul Lafargue, eu susţin dreptul la lene. Cei de stânga favorizează angajarea totală. La fel ca suprarealiştii- numai că eu nu glumesc- eu favorizez şomajul total. Trotsky-iştii agită pentru o revoluţie permanentă. Eu agit pentru o distracţie permanentă. Dar chiar dacă toţi ideologii promovează munca (ceea ce şi fac) - şi nu doar pentru că au de gând să-i facă pe alţii să muncească în locul lor -sunt foarte şovăielnici în a face asta în mod direct. Vor vorbi la nesfârşit despre salarii, program de muncă, condiţii de muncă, exploatare, productivitate, profitabilitate. Vor vorbi cu plăcere despre orice în afară de munca în sine. Aceşti experţi care se oferă să gândească în locul nostru îşi împărtăsşsc rareori concluziile în privinţa muncii, cu toată importanţa pe care o are în vieţile noastre.
Sndicatele şi patronii sunt de acord că se cuvine să ne vindem timpul din viaţa noastra în schimbul supravieţuirii, cu toate că se ceartă asupra preţului. Marxiştii cred că ar trebui să fim conduşi de birocraţi. Libertarienii cred că ar trebui să fim conduşi de oameni de afaceri. Feministelor nu le pasă ce formă ia conducerea, atât timp cât conducătorii sunt femei. În mod clar, aceşti vânzători de ideologii au diferenţe serioase asupra modului în care să îşi împartă răsfăţurile puterii. La fel de clar, nici unul dintre ei nu are vreo obiecţie privind puterea în sine, şi toţi vor să ne facă să muncim în continuare.
Poate că vă întrebaţi dacă glumesc sau sunt serios. Glumesc şi sunt serios în acelaşi timp. A fi ludic nu înseamnă a fi ridicol. Joaca nu trebuie să fie frivolă, cu toate că frivolitatea nu este acelaşi lucru cu trivialitatea ; ar trebui să luăm mai des frivolitatea în mod serios. Aş vrea ca viaţa să fie un joc- dar un joc cu mize mari. Aş vrea să joc pentru totdeauna.
Alternativa la muncă nu este doar trândăvia. A fi ludic nu înseamnă a fi foarte ludic. Oricât aş preţui plăcerea inactivităţii, totuşi niciodată nu este atât de placută ca atunci când punctează alte plăceri şi distracţii.dar nici nu încurajez acea valvă de siguranţă controlată, de timp disciplinat, numită „timp liber” ; departe de mine acest gând. Timpul liber este non-munca de dragul muncii. Timpul liber este un timp pe care îl folosim ca să ne revenim după muncă şi îl petrecem în încercarea nebunească şi fără speranţă de a uita de muncă. Mulţi oameni se întorc din vacanţă atât de abătuţi încat aşteaptă să se întoarcă la locul de muncă pentru a se odihni. Principala diferenţă dintre munca şi timpul liber este ca la muncă măcar eşti plătit pentru alienarea şi moleşirea ta.
Munca este sursa aproape tuturor nenorocirilor din lume. Aproape orice rău poţi numi deriva din muncă sau din traiul într-o lume concepută pentru muncă. Pentru a nu mai suferi, trebuie să ne oprim din a mai munci.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim din a mai face orice. Înseamna că trebuie să creem un nou mod de viaţă bazat pe joacă ; cu alte cuvinte, o revoluţie ludică. Prin „joacă” înţeleg de asemenea festivităţi, creativitate, convieţuire, comensalitate şi poate chiar şi arta. Există mai multe în joacă comparativ cu joaca unui copil, oricât de valoroasă ar fi aceasta. Fac un apel către o aventură colectivă de o bucurie generalizată şi de o exuberanţă interdependentă nestingherită. Joaca nu este pasivă. Fără îndoială că toţi avem nevoie de mai mult timp pentru trândăvie completă decât avem acum la dispoziţie, indiferent de venit sau ocupaţie, dar odată ce ne vom reveni din epuizarea indusă de slujba, aproape toţi vom vrea să acţionam.
Viaţa ludică este total incompatibilă cu realitatea existentă. Cu atât mai rău pentru „realitate” , acea gaură-neagră ce absoarbe toată vitalitatea din puţinul vieţii ce încă se deosebeşte de simpla supravieţuire. În mod curios - sau poate nu - toate vechile ideologii sunt conservatoare prin credinţa lor în muncă. Unele din ele, precum marxismul şi multe ramuri ale anarhismului, cred în muncă cu atât mai puternic, deoarece cred atât de puţin în altceva.
Liberalii spun că ar trebui să oprim discriminarea la angajare. Eu spun că ar trebui să oprim angajarea. Conservatorii susţin legile dreptului la muncă. La fel ca şi fiul adoptiv a lui Karl Marx, Paul Lafargue, eu susţin dreptul la lene. Cei de stânga favorizează angajarea totală. La fel ca suprarealiştii- numai că eu nu glumesc- eu favorizez şomajul total. Trotsky-iştii agită pentru o revoluţie permanentă. Eu agit pentru o distracţie permanentă. Dar chiar dacă toţi ideologii promovează munca (ceea ce şi fac) - şi nu doar pentru că au de gând să-i facă pe alţii să muncească în locul lor -sunt foarte şovăielnici în a face asta în mod direct. Vor vorbi la nesfârşit despre salarii, program de muncă, condiţii de muncă, exploatare, productivitate, profitabilitate. Vor vorbi cu plăcere despre orice în afară de munca în sine. Aceşti experţi care se oferă să gândească în locul nostru îşi împărtăsşsc rareori concluziile în privinţa muncii, cu toată importanţa pe care o are în vieţile noastre.
Sndicatele şi patronii sunt de acord că se cuvine să ne vindem timpul din viaţa noastra în schimbul supravieţuirii, cu toate că se ceartă asupra preţului. Marxiştii cred că ar trebui să fim conduşi de birocraţi. Libertarienii cred că ar trebui să fim conduşi de oameni de afaceri. Feministelor nu le pasă ce formă ia conducerea, atât timp cât conducătorii sunt femei. În mod clar, aceşti vânzători de ideologii au diferenţe serioase asupra modului în care să îşi împartă răsfăţurile puterii. La fel de clar, nici unul dintre ei nu are vreo obiecţie privind puterea în sine, şi toţi vor să ne facă să muncim în continuare.
Poate că vă întrebaţi dacă glumesc sau sunt serios. Glumesc şi sunt serios în acelaşi timp. A fi ludic nu înseamnă a fi ridicol. Joaca nu trebuie să fie frivolă, cu toate că frivolitatea nu este acelaşi lucru cu trivialitatea ; ar trebui să luăm mai des frivolitatea în mod serios. Aş vrea ca viaţa să fie un joc- dar un joc cu mize mari. Aş vrea să joc pentru totdeauna.
Alternativa la muncă nu este doar trândăvia. A fi ludic nu înseamnă a fi foarte ludic. Oricât aş preţui plăcerea inactivităţii, totuşi niciodată nu este atât de placută ca atunci când punctează alte plăceri şi distracţii.dar nici nu încurajez acea valvă de siguranţă controlată, de timp disciplinat, numită „timp liber” ; departe de mine acest gând. Timpul liber este non-munca de dragul muncii. Timpul liber este un timp pe care îl folosim ca să ne revenim după muncă şi îl petrecem în încercarea nebunească şi fără speranţă de a uita de muncă. Mulţi oameni se întorc din vacanţă atât de abătuţi încat aşteaptă să se întoarcă la locul de muncă pentru a se odihni. Principala diferenţă dintre munca şi timpul liber este ca la muncă măcar eşti plătit pentru alienarea şi moleşirea ta.
vineri, 21 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)