luni, 6 septembrie 2010
duminică, 5 septembrie 2010
Cioran...
Câţi imbecili şi nebuni am putut să admir! Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleşeşte ruşinea. Atâtea entuziasme care mă descalifică.
De câte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atâtea ori mă simt obiect.
Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?
În lumea asta de avortoni şi ţoape, trebuie totuşi să fii demn.
Societatea nu e un rău, ci un dezastru: ce stupid miracol să putem trăi în ea!
Orgasmul este un paroxism; disperarea la fel. Unul durează o clipă; celălalt, o viaţă.
Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna... iar viaţa nu e decât aşteptarea devenită ipostază.
Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri.
Singurătatea mă împlineşte într-atât, că până şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare
De câte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atâtea ori mă simt obiect.
Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?
În lumea asta de avortoni şi ţoape, trebuie totuşi să fii demn.
Societatea nu e un rău, ci un dezastru: ce stupid miracol să putem trăi în ea!
Orgasmul este un paroxism; disperarea la fel. Unul durează o clipă; celălalt, o viaţă.
Bolnavi de speranţă, aşteptăm întruna... iar viaţa nu e decât aşteptarea devenită ipostază.
Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri.
Singurătatea mă împlineşte într-atât, că până şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare
joi, 2 septembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)